În apărarea tabloidelor

Săptămâna trecută bombăneam, în acest colţ de pagină, împotriva aroganţei cu care unii afirmă sus şi tare că televiziunea nu educă şi cultivă, ci treaba ei e să distreze, prin emisiuni “de tip tabloid”, cu pseudo-vedete, bârfe şi cancanuri. Mă simt dator să “intru şi-n pantofii celuilalt” şi să spun câteva lucruri despre ziarele populare.

De fapt, la începuturile presei moderne, în secolul al XIX-lea, tocmai ziarele populare au dat tonul schimbării. În oraşele americane, unde s-au dezvoltat cele dintâi ziare de “de masă”, presa era un amstec de bârfe locale, articole serioase, încercări literare, ştiri utilitare – un fel de oglindă cu multe faţete a societăţii. Mai aproape de noi, în a doua jumătate a secolului XX, ziarele populare au atins tiraje de milioane de exemplare tocmai în ţările în care presa a fost şi rămâne o instituţie foarte serioasă şi un model pentru restul lumii, de exemplu în Marea Britanie şi în Germania.

Asemenea ziare sunt citite de oameni care, în general, nu mai citesc şi altceva. Eventual mai citesc oarece reviste de acelaşi tip (despre vedete, sport, modă etc.). Cu alte cuvinte, cei mai mulţi dintre cititorii de tabloide îşi menţin funcţional exerciţiul cititului cu ajutorul acestor ziare. Fără ele, n-ar mai citi nimic, ar recădea într-o formă de analfabetism destul de extinsă printre adulţii din SUA şi aflată în creştere şi în unele ţări europene: oameni care au trecut prin şcoală, dar care, pentru că nu mai exersează deloc scrisul şi cititul, ajung pe la 40 de ani să citească şi să scrie cu dificultate şi cu greşeli. Aşadar, cel dintâi lucru bun care se poate spune despre tabloide este că menţin un anume nivel de alfbetizare într-un strat numeros al populaţiei. Ziarele astea cu poze mari şi texte scurte reprezintă singura lectură pentru milioane şi milioane de oameni care – să nu ne amăgim – după ce ies din şcoală, nu mai citesc nimic altceva. Nu vor citi niciodată Tolstoi, Thomas Mann ori Proust.

Cât despre vedete, bârfe, scandaluri şi poze deocheate, lăsând la o parte discuţia despre “natura umană” şi despre tentaţia de a privi “pe gaura cheii”, trebuie spus că nu ele sunt partea cea mai prizată din ziarele populare. Studii cât se poate de serioase făcute în Germania, Elveţia ori Marea Britanie au demonstrat că ochii cititorilor de tabloide trec destul de repede peste paginile cu bârfe, poze şi scandaluri şi poposesc mai mult asupra aşa-numitelor “ştiri utilitare”: despre viaţa de toate zilele, despre preţuri, despre impozite, despre lucrări de interes public (drumuri, transport etc.) şi altele asemenea. Cei care fac ziarele populare ştiu asta – măcar din instinct dacă nu pe bază de studii – şi au grijă să le ofere cititorilor astfel de subiecte care “îi însoţesc” în viaţa cotidiană şi pe care respectivii cititori nu le află din altă parte (nici măcar de la televizor, unde acest tip de public se uită mai mult la filme, sport şi divertisment, mai deloc la telejurnalele serioase). Acesta e al doilea lucru bun care trebuie spus despre tabloide: oferă informaţii utile unei mari categorii de public care nu ştie sau nu vrea să folosească alte surse de informare.

Sigur că se pot spune şi multe lucruri rele despre ziarele populare. S-au spus deja, nu le reiau aici. Numai că mi se pare cel puţin inadecvat să continuăm să ne lamentăm că acest gen de ziare “strică societatea”. N-o strică mai mult decât e deja stricată. Marea Britanie e bine mersi, cu The Sun cu tot. Germania se simte bine, iar marea cultură germană nu pare să sufere din cauza faptului că nişte milioane de oameni citesc Bild şi nimic altceva. Aşadar, depinde de societate cum tratează asemenea ziare. La noi, vestea proastă este că nici tabloidele nu mai sunt ce-au fost: vânzările au scăzut vertiginos faţă de acum câţiva ani. Nici măcar ziarele populare nu se mai citesc (căci despre celelalte, ce să mai vorbim...). Vor dispărea şi ele, înghiţite de dezordinea internetului şi de zgomotele televiziunii. Dacă se ajunge acolo, s-ar putea să regretăm faptul că, pe vremea tabloidelor, măcar se citea...