În goana de a ne salva pielea de Covid-19, uităm de oamenii lângă noi. Scrisoare deschisă către Klaus Iohannis

În dezastrul generat de Covid-19 sunt drame despre care nici măcar nu avem habar. Şi chiar şi luând contact zilnic cu ce se întâmplă în România şi în lume prin intermediul ştirilor, de fapt percepem o realitate foarte abstractă, care se reduce la câteva cifre.

X oameni la ATI, atâţia oameni decedaţi, atâţia carantinaţi etc. După care deschidem frigiderele burduşite cu mâncare şi medităm la nefericirea de a nu merge în vacanţă. Iar dacă ne mai loveşte şi inspiraţia, cine ştie, poate împuşcăm nişte like-uri pe acest subiect de la tovarăşii de carantină, care, mai nou, au aflat că se poate da scroll nu doar în feed ci şi prin actuala perioadă. Dincolo de toate astea, însă, sunt drame cât se poate de reale. Ştiu, e un clişeu, şi totuşi oameni mor, lasă în urmă alţi oameni dragi, iar oamenii, unii dintre ei copii, au sau nu unde să se ducă. Şi e doar una dintre faţetele sinistre ale actualei perioade. Exact în această idee m-am gândit să stau de vorbă cu Ştefan Dărăbuş, Director Regional, Europa Centrală şi de Sus, Hope and Homes for Children, autorul unei scrisori deschise către oficialii români în care cere exact acest lucru: măsuri de urgenţă pentru diminuarea impactului Covid-19 asupra celor mai săraci copii şi familiilor lor. Sunt tare curios dacă domnul Klaus Iohannis, care, aşa cum ştim, stă liniştit acasă cu doamna Carmen, va răspunde acestei scrisori, care de altfel îi este adresată în primul rând. 

Domnule Ştefan Dărăbuş, ce buget total ar trebui sa aibă programul pe care îl propuneţi oficialilor români, acela de a diminua impactul Covid-19 asupra copiilor săraci şi familiilor lor?

Avem 3,7 milioane de copii, din totalul populaţiei. Şi totuşi, 1,3 milioane dintre copiii din România supravieţuiesc în sărăcie severă. Aţi înţeles bine: unul din trei copii e foarte sărac. Cumva, acceptăm asta cu indiferenţă şi, îndrăznesc să spun, ni se pare oarecum normal...

Aş aloca 120lei/copil care supravieţuieşte în sărăcie în ţara noastră, lunar, cel puţin anul acesta. Avem 1,3 milioane copii despre care ştim că sunt în sărăcie, aşadar aş aloca un buget de 1,4 miliarde de lei, din luna aprilie, până în decembrie 2020. Asta înseamnă 293 milioane Euro, la nivel naţional pentru copiii aflaţi în sărăcie, pentru anul 2020. Ar fi fondul de urgenţă pe care l-aş dispersa acum, fără să pierd nici o zi, pentru că aceşti 1,3 milioane de copii suferă de foame. De ce 120 lei/copil? Pentru că atâta ne costă pe noi, cu aproximaţie, intervenţia/copil/lună în programul de prevenire a separării familiale, în condiţiile actuale, de forţă majoră. Până acum, costul/copil/lună era mai mic, în jur de 80 lei/lună. Acum însă, părinţii, la rândul lor foarte săraci, au surse de venit extrem de limitate, sau deloc. Dacă această criză economică va continua şi în 2021, aşa cum mă tem că va fi cazul, aş prelungi acest fond de urgenţă şi în 2021.

Asta, în contextul în care cheltuielile cu protecţia socială/locuitor sunt, în România, de aproape patru ori mai mici decât media ţărilor Uniunii Europene. Contrar unor prejudecăţi devenite, deja, locuri comune, suntem foarte zgârciţi cu cheltuielile de protecţie socială. Să traduc: ne pasă foarte puţin de sărăcia şi necazurile celor din jurul nostru.

Cu ce tip de fonduri s-ar realiza un astfel de proiect? Exclusiv interne, din bugetul României, sau prevedeţi şi alte surse de finanţare?

Aş mobiliza, în primul rând, fonduri de urgenţă din cadrul fondurilor europene disponibile pentru ţara noastră, e o sumă realistă şi poate fi pusă în contextul crizei umanitare generate de actuala criză de sănătate. Ştiu că, de curând, Ministerul Fondurilor Europene a anunţat că dezvoltă un program operaţional pentru combaterea sărăciei şi aici e locul acestui fond de urgenţă. Lunar, 32,5 milioane Euro să fie alocaţi astfel, pentru copiii care suferă de sărăcie. Aş aloca 293 milioane Euro pentru cele nouă luni din 2020 (aprilie-decembrie) şi aş prevedea alţi 390 milioane pentru întreg anul 2021. De aici aş începe. Astfel, evităm sarcina prea mare asupra PIB-ului naţional şi alocăm banii europeni acolo unde e cea mai mare nevoie de ei.

Între măsurile pe care le propuneţi pentru diminuarea impactului este şi cea a acordării unui tichet social de urgenţă pentru copiii aflaţi în situaţii dificile şi familiile acestora. Cum ar funcţiona asta, mai exact?

Banii de care vă spuneam mai sus pot fi alocaţi exact prin intermediul acestor tichete sociale de urgenţă. Serviciile Publice de Asistenţă Socială de la nivelul fiecărei primării, precum şi Direcţiile Generale de Asistenţă Socială de la nivelul fiecărui judeţ ştiu, între ele, exact, unde se află aceşti 1,3 milioane de copii care trăiesc în sărăcie. Fiind o situaţie critică şi care trebuie soluţionată acum, fără nici o întârziere, asta e o soluţie rapidă şi eficientă prin care banii ajung exact acolo unde trebuie să ajungă: la cei mai săraci copii români.

Presupunând că s-ar implementa, acest proiect ar trebui derulat prin administraţiile locale. Nu vă temeţi că, fiind în România, banii destinaţi ajutoarelor vor dispărea?

De ce să pornim şi acest demers de la o acuzare ”in rem” a celor care lucrează în administraţia publică? Nu există pădure fără uscături. Sigur sunt printre ei oameni care vor încerca să fenteze sistemul, dar cred că, în general, angajaţii din sectorul public îşi fac munca aşa cum trebuie. Tichetele sociale pot fi diseminate prin intermediul unui program naţional, implementabil printr-o ordonanţă de urgenţă. Da, programul ar trebui derulat prin administraţiile locale, e singura cale rapidă şi eficientă de transfer al acestui ajutor de supravieţuire – pentru că aşa ar trebui să i se spună, nu e ajutor social, nevoia e critică, oamenii mor de foame, acesta e un ajutor de supravieţuire. Fiecare părinte-tutor, acolo unde aceştia au carte de identitate, să semneze pentru primirea tichetelor sociale şi nu ar fi posibilă fraudarea acestor fonduri de urgenţă. Acolo unde părinţii nu au cărţi de identitate (aşa cum se întâmplă des în comunităţile marginalizate) e esenţial ca ajutorul acesta de supravieţuire să ajungă mai ales la ei, pentru că sunt oricum cunoscuţi de lucrătorii sociali şi de mediatorii comunitari.

Senatul României a adoptat, în calitate de primă cameră sesizată, un proiect de lege care prevede acordarea unei pensii de urmaş copiilor cadrelor medicale decedate în lupta cu noul coronavirus. De ce nu s-ar institui o pensie de urmaş oricărui copil din această ţară care ajunge în situaţia disperată de a-şi pierde ambii părinţi ca urmare a Covid-19?

Cu siguranţă ar fi binevenită lărgirea sferei acestei pensii de urmaş şi copiilor care şi-ar putea pierde ambii părinţi din cauza Covid-19.

Vi se pare că autorităţile române gestionează bine situaţia până la acest moment?

Dacă ne referim la momentul în care au fost introduse limitările de circulaţie şi când a fost impusă izolarea, atunci da, măsurile luate au fost în mod clar cele potrivite în situaţia aceasta fără precedent. Cred că aceste măsuri, luate la timp, de contenţionare a posibilităţii de împrăştiere a virusului, au făcut foarte mult pentru temperarea escaladării şi pentru evitarea scăpării de sub control a îmbolnăvirilor şi a numărului de decese cauzate de Covid-19.

Dacă ne gândim, însă, la modul în care e gestionat domeniul medical, spitalele, cadrele din domeniul sănătăţii şi testarea în masă, atunci nu: cred că sunt prea multe lucruri nespuse, prea multe elemente lăsate intenţionat în ceaţă. De exemplu, testarea mult prea timidă şi înceată duce la raportarea oficială a unui număr mic de îmbolnăviri, comparativ cu alte ţări europene, dar asta nu înseamnă nicidecum că acesta e numărul real de îmbolnăviri, ci doar că îngustarea segmentului de populaţie testată duce implicit la raportarea unui număr redus de cazuri de infectare cu Covid-19 şi astfel, pe hârtie, ”stăm bine”. E ca şi cum ne-am ascunde după deget. Ştim că, din păcate, realitatea e mult mai urâtă. Pericolul testărilor mult prea reduse, însă, e că luptăm cu un monstru pe care nu vrem nici să-l vedem, nici să ştim cât e de mare.

Dacă ne referim la răspunsul faţă de criza umanitară, care se desfăşoară în paralel cu cea de sănătate, atunci răspunsul e din nou - nu, pentru că nu s-au luat, încă, nici un fel de măsuri relevante. În ansamblu, s-au calchiat măsuri luate în ţările Uniunii Europene pe partea de sprijin pentru mediul privat, de afaceri, sau pentru minima protecţie a angajaţilor şi a angajatorilor. Cei mai vulnerabili dintre români, însă, sunt total ignoraţi: ei erau oricum fără loc de muncă, sau cu locuri de muncă provizorii, iar blocajul economic i-a lovit cel mai puternic pe cei mai săraci oameni. În acest moment, aş vrea să văd măsuri de urgenţă luate şi în sprijinul lor, pentru că altfel vom vedea familii care mor de foame şi focare multiple de infecţii în comunităţile marginalizate, datorate lipsei totale de igienă, a apei curente, sau electricităţii.

În acest moment avem peste 1 milion de şomeri, iar domnul Iohannis ne spune să stăm acasă. Nu ar trebui, totuşi, repornită economia României? Şi dacă da, când ar fi un moment bun?

Preşedintele Klaus Iohannis ne spune să stăm acasă şi bine face, pentru că aşa am contenţionat coronavirusul şi am reuşit, până acum, să evităm scăparea de sub control a infectărilor. Asta nu va dura la nesfârşit, dar a fost şi încă este o cursă contracronometru cu timpul. Am răsuflat uşurat când am văzut că a fost extinsă perioada de izolare până pe 15 mai, pentru că doar aşa putem să nu intrăm în contact cu purtători ai virusului. Problema critică e la supraaglomerarea spitalelor şi, mai ales, a secţiilor de terapie intensivă: dacă nu stăteam acasă, procentul de populaţie infectată era exponenţial mai mare, iar cei care ar fi avut nevoie de terapie intensivă era ieşit din orice grafic: reţeta ideală pentru dezastru.

Da, economia României va fi repornită şi eu unul cred că momentul bun ar fi între minim două şi maxim trei luni de la declanşarea stării de urgenţă şi implicit a izolării, pentru că aşa reuşim să domolim curba infectărilor, până la a o ţine sub un oarecare control din perspectiva sistemului de sănătate. Implozia sistemului de sănătate s-ar fi întâmplat în absenţa impunerii izolării. Ar fi dus la colapsarea aproape sigură a economiei, pentru că durata perioadei critice, de necontrolat, în spitale şi în general în sistemul medical – ar fi fost mult mai mare şi generatoare de haos şi panică pe care, acum, nici nu ni le putem imagina. Deja, la o lună de la declanşarea stării de urgenţă şi a izolării, ne gândim la repornirea economiei. Dacă nu am fi făcut asta atunci, mai era mult şi bine până să ne putem gândi la asta. În concluzie, acum suntem într-o cursă contracronometru în primul rând cu timpul şi cu rata de răspândire a virusului. Dar tot într-o cursă contracronometru sunt oamenii care mor cu zile, mor de foame şi, aşa cum am ştiut ce să facem pentru evitarea unui dezastru medical, trebuie să facem lucruri concrete şi pentru evitarea, atâta cât mai putem, a unui dezastru umanitar.