În spatele ghişeului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

De ceea ce m-am temut nu am scăpat! Acum 59 de zile am primit o notificare prin care eram somat că am de plătit o sumă de bani la stat. O regularizare, aşa cum spun ei. Nu de asta mă temeam, ci de ziua în care va trebui să ma duc să stau la cozi.

Stau în Sectorul 3, aşa că m-am îndreptat spre strada Lucreţiu Pătrăşcanu. Să ajung repede, la ora 8:30, la Administraţia Financiară, ca să nu stau la coadă, mi-am zis. Undeva, în dreapta, ghenele de gunoi rânjeau pline ochi de gunoaie. Gunoaie şi gunoaie. Şi câţiva căţeluşi vagabonzi. 

Cu o precizie de ceas elveţian, la 8:30, paznicul deschide larg uşa instituţiei ca să lase hoardele de contribuabili să îşi rezolve problemele. Şi începe invazia. Care la Camera 1, care la Camera 2, care la Camera 3 şi tot aşa. 

Înăuntru, o mizerie de nedescris, de mi-a fost scârbă să fac şi poze. Parcă era un spital. Becurile luminau muribund, pereţii scorojiţi şi nevopsiţi se încovoiau sub sictirul celor dinăuntru. Pe de-o parte, contribuabilii, pe de altă parte, angajaţii de la stat. 

La Camera 2, mă duc la Casierie. „Bună dimineaţa. Doamnă, vreau să plătesc şi eu o regularizare, ştiu cam ce suma, dar am uitat foaia acasă.” „Domnule, dar nu aici, la ghişeul de vizavi!” OK, stau la coadă la ghişeul de vizavi... Dincolo de ghişeu, două doamne în vârstă, aproape de pensionare, care probabil că de-o viaţă erau după acel ghişeu, acea tranşee de unde se scrutează cel care vrea să îşi plătească dările, vrea să îşi ia foaia de şomaj sau cel puţin are de pus o întrebare. Un ton îngăduitor, dar o voce de fumător înrăit: „Aţi stat degeaba aici, la ghişeul din faţă, vă rog!”

Bine. Mă duc la ghişeul din faţă. Nu era nimeni. Era 8:45. Ne anunţă colega de la Casierie. „Doamna de la Trezorerie mai întîrzie, îmi cer scuze.” Şi se face coadă. Iar eu îmi încep să măsor din priviri oamenii, încăperea... Totul era insalubru, sinistru şi lugubru,... Noi, sistemul, tavanul descompus, angajaţii din care sărea praful aşternut în atâţia ani de muncă în sistem, un sistem mizerabil, căci suntem în 2014 şi nu cred că mă aflu într-o capitală europeană, ci într-o colibă săpată în pământ cu veceul în curte plin de muşte. 

Lumea se revoltă: „Băi, dar cât mai întrârzie, băi, asta? Dar nu vă este ruşine?” „Ce vreţi domnule, mi-am cerut scuze!”, se justifică doamna de la casierie. O contribuabilă cedează nervos. „Daţi-mi mie numărul ei, că o sun eu!” „Are copilul bolnav de varicelă.” „Lasă, bă, că a mai întârziat, nu e prima dată!”, parează domnul Bă. „Duceţi-vă pe Cireşului dacă e, nu mai staţi aici, dacă vă grăbiţi. Dar acolo, să ştiţi, este coadă!

E linişte. Fiecare îşi adună gândurile. Unii pe Facebook, alţii în gând. „Domnule, dacă nu aveţi foaia cu dumneavoastră, mergeţi la Camera 1 să vă spună colegii suma exactă pe care o aveţi de achitat!” Ok, decât să stau la o singură coadă, mai bine stau la două, ş-aşa mă plictisesc. Mă duc cuminte la Camera 1. Bat la uşa de lemn, intru şi întreb dacă aici pot să aflu exact suma pe care o am de plătit. Dincolo, un bărbat şi o femeie, în spatele biroului, în spatele tranşeelor. „Da, dar nu vedeţi că sunt două persoane?” OKkkk... să văd prin uşă, deci?! Aştept. Iese una dintre cele două persoane. Eu bag iar capul pe uşă... „Vă duceţi la doamna, nu la mine, ce nu înţelegeţi?!” Da, dar sunteţi doi, mă gândeam că faceţi acelaşi lucru...

Îmi venea să arunc banii şi să plec. Ca să achiţi online, pe ghiseul.ro, trebuie să te duci la ANAF sau prin Auchan, să iei un cod, eventual stai la altă coadă pentru asta şi apoi să te duci cuminte acasă şi să te rogi la Dumnezeu ca nu cumva să nu se blocheze plata. Sunt şanse mari ca să nu meargă. Aflu că mai am de achitat o altă sumă, ceva mai mică, dar care datează din 2011. „Doamnă, dar nu am primit nicio notificare pentru asta! De unde naiba să ştiu?” „Da, eu vă înţeleg, dar trebuie să plătiţi CAS-ul, trebuia să vă înştiinţeze Casa de Pensii, cineva, e vina lor, nu noi, dar, ştiţi, noi nu putem să vă obligăm să plătiţi.”

Ok, mă duc la Camera 2. Colega de la Trezorerie venise. „Ştiţi, noi suntem puţini, sunt atâţia tineri cu masterate care mor de foame, aici nu s-a mai angajat nimeni, din 2004.” „Lasă, bă, că ş-aşa sunteţi un milion!”

Mă duc la Casierie, o cabină de lemn ce te întâmpină cu o foaie A4 pe care scrie, îngroşat, că aici nu se plăteşte cu cardul, cu o cutie de carton care blindează locul prin care să îi dai banii casieriţei şi cu o găurică în dreapta, prin care era înfipt un pix legat cu o sfoară maronie. Pixul nu mai avea pastă. „Nu scrie, doamnă.” Dar plătesc, căci nu de-asta sunt revoltat. Ci de SISTEM. 

Şi plec ştiind că aici mă voi întoarce şi luna viitoare. Aici, în sistem, în putrefacţie, în miezul României sictirite şi plin de puroi emoţional, muribund, în locul scorojit, obosit, plin de frustrări şi de unde pleci cu întrebări retorice şi resemnare. În ţara asta, nimic nu o să se facă. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite