Încă bun de tipar. Cum s-a vărsat cerneala-n tastatură

În cazul în care publicaţia „Charlie Hebdo“ avea doar ediţie online, nu şi una tipărită, elaborată clasic, într-o redacţie, e posibil ca atentatele de la Paris să nu fi avut loc.

Fără să fie subestimată capacitatea teroriştilor de a-i găsi pe cei vânaţi, chiar după nişte adrese de IP, şi-n gaură de şarpe, e mult mai comod să-i prinzi în şedinţa de sumar pe cei care au păcătuit tipărindu-şi blasfemiile pe un suport concret şi palpabil, nu în spaţiul virtual Internetului. 

În siajul acestei ipoteze, se poate spune acelaşi lucru despre Lars Vilks, artistul, doctorul în filosofie, activistul şi caricaturistul suedez care a fost ţinta recentului atac din Copenhaga, nevoit acum să se ascundă. Fireşte, e imposibil de spus ce s-ar fi întâmplat dacă galeriile de artă suedeze în care a încercat să-şi expună desenele în 2007 s-ar fi încumetat să-i dea curs cererii şi creaţiile ar fi rămas doar acolo, aninate efemer. E cert însă că publicarea într-un ziar obscur, „Nerikes Allehanda“, a unei caricaturi ofensatoare la adresa profetului Mahomed (retipărită de alte ziare suedeze) i-a atras condamnarea la moarte, tentativa de asasinat din 2009, trecerea pe lista neagră alături de Stephane „Charb“ Charbonier în 2010 şi noua încercare de suprimare, de pe 14 februarie 2015.

Ajungem şi la cazul olandezului Theo van Gogh, asasinat în 2007 (ce sumbră ironie, obişnuia să spună că nimeni nu-l ucide pe nebunul satului…), după ce scurtmetrajul său „Submission”, dar şi scrierile sale de pe site-ul De Gezonde Roker („Fumătorul sănătos”), i-au grăbit cumplitul sfârşit. Înainte de a-şi proiecta părerile pe film şi pe site, van Gogh a fost însă un editorialist, controversat, multe dintre scrierile sale tipărite dezvăluind un fervent critic al islamismului.

Dincolo de tragediile în sine, aceste episoade pot vorbi despre relevanţa, influenţa şi concreteţea presei tipărite. Scripta manent, cum zice adagiul latinesc. Cerneala continuă să fie mai ameninţătoare decât nişte aprecieri iluzorii din mediul virtual. Totodată, e şi teza lui Ed Amory, în articolul „De ce ziarele tipărite rămân puterea dominantă în Marea Britanie“. Astfel, deşi publicistul citează un sondaj care arată că încrederea populaţiei în Wikipedia e mai mare decât cea în jurnaliştii de presă scrisă, concluzia sa este că în alt caz celebru, al dezvăluirilor lui Edward Snowden, acestea au avut impact doar după ce au fost preluate de ediţiile tipărite ale unor ziare influente.

Dincolo de tragediile în sine, aceste episoade pot vorbi despre relevanţa, influenţa şi concreteţea presei tipărite. 

În egală măsură, în Marea Britanie, partidele politice se tem mai cu seamă de articolele din presa tipărită, după cum şi şefii marilor corporaţii sunt mai preocupaţi „de o poveste apărută într-un ziar naţional decât de 100 de milioane de impresii în social media”. În acelaşi articol, Amory constată că tsunami-ul tehnologic a surclasat presa tradiţională în termeni de popularitate, dar şi din punct de vedere financiar, însă aproape orice investigaţie serioasă din Mare Britanie a fost publicată în print, iar ziariştii care lucrează acolo au abilitatea de a schimba agenda publică, de a înfricoşa elitele şi de fi influenţi.

Perfect de acord: dacă scandaloasa revistă „Closer” nu publica detaliile relaţiei dintre preşedintele francez Francois Hollande şi Julie Gayet, niciun site n-ar fi putut-o convinge pe Valerie Trierweiler că e ceva mai mult decât nişte vorbe-n vânt.

Desigur, aceste aserţiuni nu absolvă integral presa tipărită de greşeli sau ticăloşii şi nici tot ce apare pe Internet nu poate fi socotit superficial, inconsistent, efemer, neverosimil. Sunt doar indicii că, deşi toată planeta pare să se fi resemnat cu faptul că mouse-ul a dărâmat călimara, cerneala poate fi mai preţioasă decât tastatura.