Societate

articolul anterior articolul urmator

Începe la Cluj festivalul Serile Filmului Gay

59
14 Nov 2016 12:23:49
Vlad Viski

Din 2004 încoace, la Cluj are loc Serile Filmului Gay, cel mai longeviv festival cu tematică LGBT din România. Astăzi începe cea de-a 11-a ediţie. Am vorbit cu Lucian Dunăreanu, iniţiatorul proiectului şi lider al comunităţii LGBT din Cluj.

Salutare Lucian, azi începe festivalul de filme LGBT, Serile Filmului Gay, la Cluj, cel mai vechi astfel de festival din România. Spune-mi, te rog, cum a început aventura?

Când am început „aventura”, mulţi ne ascundeam şi nu ne cunoşteam între noi, nu ştiai cine este în comunitatea LGBT+, aşa că m-am decis să mă implic cât mai mult în creşterea vizibilităţii dar şi în dezvoltarea acestei comunităţi. Prin intermediul grupului de suport pe care-l înfiinţasem la Cluj (Be An Angel România), în vara anului 2004, alături de câţiva oameni frumoşi şi curajoşi, m-am gândit că Clujul are nevoie de un astfel de festival de film. Un festival cultural care să adune oamenii din comunitate împreună, să fie un punct de întâlnire, dar tot în acelaşi timp să aibă şi un mesaj puternic: diversitatea culturală şi acceptarea valorilor individuale.

Ca fiecare festival la început, prima ediţie a fost una micuţă, de 2 zile. Aveam trei – patru filme, într-o locaţie la subsol, care era de fapt clubul unde în fiecare sâmbătă organizăm petrecerile queer. Participanţii la început au venit cu teamă, să ocupăm cele 25-30 de locuri disponibile în sală.

De-a lungul timpului, festivalul s-a dezvoltat în ciuda lipsei suportului financiar. Am reuşit să adunăm în ultimii ani în echipa de organizare în medie de 50 de voluntari, atât din comunitate, aliaţi, cât şi studenţi la foto-video, jurnalism, comunicare sau limbi moderne aplicate, sau alte domenii, toţii interesaţi să ne dea o mână de ajutor.

Am reuşit să-l extindem prin adăugarea evenimentelor satelit cum ar fi expoziţii, dezbateri, seri de poezie, concerte, adunate sub umbrela generică a unui festival cultural care sărbătoreşte diversitatea. După terminarea evenimentului în Cluj-Napoca, dorim să ajungem cu filmele câştigătoare şi în alte oraşe, în cadrul unei caravane cinematografice.

43 de filme din 17 ţări concurează anul acesta în cadrul celor trei secţiuni ale festivalului – scurtmetraje, lungmetraje şi documentare. Surpriză! Două filme din România: „Mamă, tată, trebuie să vă spun ceva” în regia lui Paul Mureşan, un film despre povara de a le spune părinţilor că au creat un monstru (Cel mai bun film românesc, oferit de Institutul Cultural Român la Anim’est 2016) şi „Our own private Soho” (Soho e al nostru) în regia lui Călin Boto, un scurtmetraj care povesteşte despre dificultatea de a-ţi accepta propria sexualitate şi de a ţi-o asuma ulterior public (Marele premiu al competiţiei naţionale – Festivalul SUPER 2016).

În 2004, când ai început festivalul, alta era atmosfera în România, povesteşte puţin cum arăta comunitatea LGBT atunci?

Eram o comunitate care avea propriile ziduri ridicate, faţă de „ceilalţi”, dar şi între noi. Ne ascundeam în spatele unor nick name-uri de mIRC sau ne făceam (ca şi acum din păcate) profile în care nu dezvăluiam cine suntem de fapt – pentru a nu fi recunoscuţi de posibilii prieteni, cunostinţe care întâmplător să aibă aceeaşi orientare sexuală. Ne mulţumeam cu o partidă de sex discret, pentru că o relaţie ar fi implicat multe riscuri. Familia care să afle, cercul de prieteni în care ar trebui să-ţi introduci partenerul, partenera şi nu în ultimul rând oprobiul public. Vă sună cunoscut? Asta se întâmplă şi acum! Situaţia nu s-a schimb... şi în ultimile luni se pare că problemele ce ţin de stigma socială se agravează. Societatea era destul de homofobă atunci. Informaţia te cultivă. Iar cum informaţia lipsea, majorităţii nu îi revenea decât să ne creadă bolnavi.

Am văzut în program că aveţi multe evenimente programate anul acesta, şi lecturi publice, şi piese de teatru, şi dezbateri, petreceri. Evident, şi filmele... Câte filme sunt în competiţie, câte ţări, avem ceva din România?

43 de filme din 17 ţări concurează anul acesta în cadrul celor trei secţiuni ale festivalului – scurtmetraje, lungmetraje şi documentare. Surpriză! Două filme din România: „Mamă, tată, trebuie să vă spun ceva” în regia lui Paul Mureşan, un film despre povara de a le spune părinţilor că au creat un monstru (Cel mai bun film românesc, oferit de Institutul Cultural Român la Anim’est 2016) şi „Our own private Soho” (Soho e al nostru) în regia lui Călin Boto, un scurtmetraj care povesteşte despre dificultatea de a-ţi accepta propria sexualitate şi de a ţi-o asuma ulterior public (Marele premiu al competiţiei naţionale – Festivalul SUPER 2016).

Care sunt principalele provocări în a organiza un astfel de festival? În multe zone din ţară e dificil să găseşti spaţii sigure, chestiunea financiară este peste tot o problemă, vizibilitatea uneori e respinsă de membri ai comunităţii... Ce ai accentua?

Problemele se întind pe un spectru larg, de la griji serioase privind siguranţa participanţilor la evenimente până la dificultăţi de organizare specifice acestui tip de festival. Trăim într-o societate care, de multe ori recurge la violenţă să îşi rezolve problemele iar unele persoane manifestă ceea ce se numeşte "the gay panick defense": convingerea că dacă nu înţeleg sau resping drepturile LGBT, este justificat să acţioneze verbal şi fizic pentru a "corecta" astfel de persoane şi susţinători.

Despre problemele specifice de organizare, deja în ultimii ani mediul ONG are o susţinere foarte puternică din partea sectorului public, când vine vorba de comunitatea LGBT. Instituţiile publice, din cauza electoratului majoritar, evită să se implice, sau în unele cazuri severe chiar încearcă prin diverse mijloace să împiedice desfăşurarea evenimentelor sau promovarea publică a acestora. Aceleaşi probleme există în sectorul privat unde multe persoane care în general sponsorizează activităţi culturare nu vor să-şi asocieze imaginea cu comunitatea LGBT.

Cred că este destul de important să ne amintim că nu trebui să fii copac pentru a susţine salvarea naturii la fel cum nu trebui să fii femeie pentru a susţine egalitatea de drepturi între sexe. Trebuie doar să ai simţul moral cât de cât dezvoltat.

Cât de important crezi că este să construim tradiţii şi o cultură LGBT la noi? Festivalul contribuie la definirea identităţii queer locale.

A vorbi despre construirea unei tradiţii şi a unei culturi LGBT la noi este exact ca şi cum am vorbi despre construirea de autostrăzi în România. Un subiect delicat. Un proiect care nu poate avea viitor fără o fundaţie. Degeaba visăm la aşa ceva cât timp omul de rând nu este corect informat asupra a ceea ce înseamnă o persoană gay sau transgender şi o consideră un potenţial pericol public, o ameninţare la adresa „familiei tradiţionale”. Cât timp omul de rând nu are o cultură şi o educaţie bazate pe informare clară şi solidă şi crede că homosexualitatea este ceva ce provine din imitaţie şi poate fi vindecată cu aghiasmă, nu putem merge mai departe. Este dificil să vorbim despre o cultură LGBT cât timp cei pe care i-am votat deturnează fondurile bugetare adresate culturii şi le dau bisericilor (într-un stat LAIC) când acestea, slavă Domnului, au destule proprietăţi şi afaceri din care câştigă considerabil. Îndoctrinarea religioasă în detrimentul educării şi a culturalizării cetăţenilor unei ţări este periculoasă oamenilor dar avantajoasă celor ce-i conduc. În aceste condiţii aşadar, nu putem decât să facem toate eforturile posibile şi să sperăm că românii se vor trezi din a fi manipulaţi.

Cred că e important în continuare să ne amintim că suntem un stat post-comunist şi încă ducem sechelele vechiului regim. Aflându-ne într-un context cultural care a suprimat o mare parte din drepturile fundamentale ale omului putem observăm cum construirea unei tradiţii şi culturi LGBT nu sunt decât un pas în direcţia liberalizării societăţii. În lipsa unei culturi LGBT persoanele din comunitate vor fi mereu o minoritate socială, însemnând că drepturile lor sunt periclitate şi că aceştia trebuie să facă faţă constant discriminării sau ignorării problemelor prin care trec.

O cultură LGBT la noi ar duce ca persoanele din comunitate să îşi recunoască identitatea, să o accepte şi să aibă un potenţial real de a trăi o viaţă echilibrată care să nu fie marcată de limitările impuse.

Am un prieten al cărui tată a scris (şi continuă să o facă) într-o publicaţie umoristică articole deranjante la adresa persoanelor gay. Vă daţi seama cum se simte acest prieten de-al meu când tatăl lui, care ar fi trebuit să-i ofere tot sprijinul în dezvoltarea personală şi toată dragostea paternă, îşi bate joc fără să ştie chiar de propriul fiu. 

Eşti un lider al comunităţii LGBT, de ani buni ţii flacăra aprinsă la Cluj, conduci şi clubul Delirio, cum arată lucrurile de la Cluj? Cum arată comunitatea de acolo, se dezvoltă, creşte, sunt oameni tineri, mai în vârstă, apar noi grupuri?

Ce mă bucură, e că apar mereu oameni noi interesaţi să se implice sau care au iniţiative. La ultimele şedinţe de organizare a festivalului s-au strâns destule idei despre viitoarele proiecte ale grupului (Be An Angel România) sau despre cum vrem să dezvoltăm următoarea ediţie. Există totodată şi o frustrare: numărul băieţilor implicaţi este considerabil de infim în comparaţie cu cel al fetelor. Ele sunt, părerea mea, mult mai atente şi se simt mai responsabile în a schimba lucrurile. Asta o dovedeşte şi faptul că de peste un an de zile funcţionează şi un grup de persoane care se identifica că fiind fete/femei lesbiene, bi, trans, queer, intitulat „Les Sisterhood Cluj” şi care organizează diferite evenimente (Coming Out Stories, plimbări cu bicicletele, drumeţii şi picnicuri sau queer cooking).

Cum a reacţionat comunitatea LGBT la iniţiativa Coaliţiei pentru Familie? S-au strâns semnături şi la Cluj, ştiu că la un moment dat aveaţi chiar ideea unui protest...

Mai ales în provincie, membrii comunităţii resping vizibilitatea pentru că sunt la rândul lor respinşi şi le este teamă de consecinţe. Cu siguranţă fiecare persoană straight cunoaşte măcar o persoană gay, despre care habar nu are ce orientare sexuală are.

Am un prieten al cărui tată a scris (şi continuă să o facă) într-o publicaţie umoristică articole deranjante la adresa persoanelor gay. Vă daţi seama cum se simte acest prieten de-al meu când tatăl lui, care ar fi trebuit să-i ofere tot sprijinul în dezvoltarea personală şi toată dragostea paternă, îşi bate joc fără să ştie chiar de propriul fiu. Iar astfel de situaţii există în multe familii din România şi în multe din cazuri, aceşti adolescenţi vor dezvolta depresii sau gânduri suicidale, mult mai puternice acum, de câteva luni, de când vedem la tv şi auzim în spaţiul public mesajul plin de ură ce se propagă la adresa comunităţii noastre de către această morbidă „Coaliţie pentru Familie”.

Care sunt perspectivele comunităţii LGBT din România, din punctul tău de vedere? Cum vezi că vor evolua lucrurile pentru noi, pe ce ar trebui să ne axăm în continuare, care sunt „aşii din mânecă” pe care îi avem?

„Povestea drobului de sare” şi „Mioriţa” spun multe despre noi ca popor. Ne place să fim conduşi şi manipulaţi fără să ne opunem prea mult sau fără să băgăm de seamă, ne plângem de lipsuri şi nevoi dar nu facem corelări între toate aceste aspecte şi, mai ales, nu facem nimic ca să schimbăm lucrurile.

Nu putem din păcate vorbi aşadar prea curând despre ieşit în stradă într-un număr considerabil, despre proteste serioase cu mii sau zeci de mii de participanţi (pentru că ar fi de unde) atâta timp cât membrii comunităţii sunt speriaţi de consecinţele „demascării” lor, pe site-urile de socializare, sau se uită la tv cum alţii mărşăluiesc pentru drepturile lor.

Trebuie să ne axăm pe o educaţie sănătoasă şi reală, în care noi, persoanele LGBTQ, să nu fim văzute ca "bau-baul" societăţii.

Totodată este important să înţelegem că homofobia, transfobia şi actele de discriminare nu reduc numărul de persoane LGBT, ci reduc doar vizibilitatea acestora. O vedem astăzi în cazul persoanelor care, începând cu crearea unei situaţii mai tolerante în România, au intentat divorţuri deoarece s-au implicat în căsătorii doar pentru a ţine orientarea sexuală non-heteronormativă ascunsă de public.

Din păcate, România se alătură încet unui trend populist, demagogic şi orientat către a reduce drepturile omului. „Asul nostru din mânecă” sunt generaţiile tinere. Cu bucurie văd persoane straight care s-au implicat în organizarea festivalului sau care se erijează în voci susţinătoare ale drepturilor comunităţii gay. Avem persoane care sunt capabile să judece dincolo de stereotipuri, propagandă şi mişcări pentru a înlesni acapararea puterii politice.

Îţi mulţumesc, Lucian.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

59 Comentarii

Hawkeye...
14.11.2016, 12:37:37

Bai..da-l incolo... Astept Salonul Auto..gay .... Fara gluma acum...Exista festivaluri de fim pe diverse teme... Unele pe tema dragostei, a casniciei...etc..In unele dintre ele este prezenta si tema gay... Dar de ce trebuie un festival special de filme gay..??!!! A fi diferit nu e un pacat...Dar a te vrea special, doar pentru ca esti diferit asta e un pacat.. Si nu ma refer la pacat in sens religios...ci asa, in sens de greseala !

+7 (15 voturi)
Mircea B.
14.11.2016, 14:08:54

Vlad Viski Am vazut intamplator o secventa dintr-un film... Doi tipi se sarutau. Fara suparare ,dar o asa senzatie de voma nu am avut de cand ma stiu.

+10 (18 voturi)
Gothica TGirl
14.11.2016, 15:32:38

dar să vedeți două femei cum se sărută vă place :))

-5 (13 voturi)
MadWolf
14.11.2016, 14:40:59

Comentariu considerat abuziv.

ungurulbulan
14.11.2016, 15:23:01

Articol lung din care am retinut "plimbari cu bicicletele",nu simtiti o senzatie de deranj in timpul pedalarii?

+6 (10 voturi)

Vezi toate comentariile (59)