Îndrăzneşte să visezi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Ok, am luat. Ce naiba fac eu de acum? Cu ce mă întreţin eu acolo? Unde o să stau? Ce o să mănânc?”. Aceste întrebări îmi frământau mintea încă din seara în care am aflat că am luat la facultate.

Veniturile familiei mele erau destul de modeste. Suficiente pentru mâncare, însă prea puţine pentru a pune bani deoparte, economii care ar fi fost necesare în acel moment. Tatăl meu şi-a scos inelul de pe mână, inel care era singura bijuterie de aur pe care o deţinea familia, şi m-a rugat să o vând. Verighetele, cerceii mamei şi lucrurile mai de preţ din casa le vânduseră cu mulţi ani în urma atunci când cel mai mare frate al meu fusese diagnosticat cu leucemie, iar ai mei au încercat să ii cumpere cele mai bune tratamente care existau. Din păcate, toate au fost în zadar, leucemia fiind incurabilă în acele timpuri. Mulţi însă au profitat de dragostea şi ignoranţa lor şi le-au vândut, contra unor sume mari de bani, iluzii.

Familia celui mai bun prieten al meu, Mihai, care murise înecat în bazinul de înot al liceului cu doar 2 ani înainte, a venit şi mi-a dat, cadou, o sumă de bani. Nu mai ţin minte suma, însă nu voi uita niciodată lacrimile lui nea Emil, când mă îmbrăţişa şi îmi spunea „dacă nu ar fi plecat Mihai, i-aş fi dat lui. Acum ţi-i dau ţie. Să-ţi fie de folos!”. A fost poate ultimul gest de profundă prietenie pe care „geamănul” meu (aşa ne ştia toată lumea) l-a făcut pentru mine, de dincolo. Laurenţiu, un alt prieten de-al meu, care era deja student la Facultatea de Inginerie din Galaţi, a venit şi mi-a dat câteva sute de lei: „Frăţior, ia d-aici, să ai! Nu are nevoie fratele tău de ei înapoi, numai să iţi fie bine”.

Cazare m-a ajutat Lăcrămioara să găsesc, în Măgurele. Când am intrat în camera ce-mi fusese „repartizată" („cumpărasem" locul), am constatat că nu aveam nici măcar uşă de intrare. Ca tot studentul, colegul meu de camera m-a convins să „împrumutăm” cele ce ne lipseau de la alte camere, în care încă nu venise nimeni! În două săptămâni de „împrumuturi”, văruit, şters şi curăţat, am reuşit să avem cea mai primitoare cameră de la etajul 1 din căminul G5.

Făceam 90 de minute cu autobuzul de la Măgurele până pe Schit, unde este Facultatea de Sociologie şi Asistentă Socială. Asta într-o zi bună. În zilele în care era zăpadă sau ploua mult, făceam şi 2 ore. Dus! Seara se întâmpla să pierdem ultimul autobuz şi trebuia să o luăm pe jos, cam 9 km. Aveam o formă fizică de invidiat şi alergatul, cu o turmă de câini în urma ta, era sportul meu favorit. 7 ani am stat acolo şi mi-e tare dor de acele vremuri!

Primele luni de studenţie primeam bani de acasă. Părinţii şi unul dintre fraţi, care era necăsătorit, aveau grijă să nu îmi lipsească mare lucru. Mă obişnuisem să nu am pretenţii mari şi cred că eram, relativ, uşor de mulţumit. Momentul şoc a fost când, într-o vizită la Galaţi, am văzut-o pe mama plângând de ruşine că nu a putut să ia pâine pe datorie de la magazinul din colţ pentru că aveau deja un „credit” destul de mare. Atunci am aflat că mai bine de jumătate din banii lor mi-i trimiteau mie, ei încercând să se descurce cu ce rămânea. A fost momentul de la care am început să refuz orice ajutor financiar din partea lor şi să mă mulţumesc cu mult mai puţin decât aveam. Am aflat ce înseamnă foamea în stare ei pură şi am mâncat zeci de kilograme de orez fiert cu un cub de Knorr. Nu făceam asta pentru a explora vreo cultura asiatică, ci pentru că orezul era şi ieftin şi consistent.

În anul I m-am îndrăgostit. O iubeam atât de tare, încât mă durea de fiecare data când o vedeam.Respiram mirosul ei şi eram îndrăgostit de orice grimasă pe care o făcea. Ea era din altă lume decât eram eu: mai mulţi bani, alt anturaj, alte visuri. Ştiam că mă iubeşte şi pentru că îmi aducea, destul de des, un sandviş şi o cafea dimineaţa! Am decis să mă despart de ea, din dragoste şi egoism, considerând că nu am ce să îi ofer şi că iubirea ei mă ţine-n loc din dorinţa mea de a răzbi în viaţă. Dumnezeu „s-a răzbunat” şi cea cu care m-am „combinat” pentru a motiva despărţirea de iubirea mea din anul I este cea care, peste ani, mi-a devenit soţie. A fost cea mai dulce „răzbunare” pe care am primit-o vreodată şi nu voi putea fi niciodată îndeajuns de recunoscător…

În anul al II-lea, am început să fac voluntariat la o Fundaţie, fiind acceptat la un program de burse susţinut de un mare magnat mondial. Munceam cot la cot cu cei din staff şi descopeream că ceea ce fac îmi place teribil. Am găsit oameni care au crezut în mine şi care mi-au oferit şanse. Munceam şi mai mult, conştient fiind că Dumnezeu m-a luminat şi am luat decizii (bune) care m-au adus acolo unde sunt. După 6 luni de voluntariat, am acceptat oferta lor de lucru. După 16 ani, încă, sunt acolo. Pe o altă poziţie, ce-i drept…..

„Reţeta” mea nu e unică şi nici excepţională: muncă multă, oameni care m-au ajutat, sacrificii ale celor din jur, ambiţii, valori transferate de la părinţi către copii, familie, prieteni, iubire şi răspunsul meu la stimulii lor. Nu sunt cel mai deştept şi nici cel mai inteligent om din lume şi nici măcar de la mine din bloc! Am fost învăţat că pentru a reuşi trebuie să-ţi încerci limitele, să munceşti mult, să dai totul în ceea ce faci şi să nu accepţi „drumul cel scurt” care îţi oferă rezultate imediate! Şi, da, am crezut în mine! Iar atunci când nu am mai făcut-o cei din jurul meu m-au obligat să nu cedez.

Peste toate acestea însă, cel mai important ingredient de care am avut parte a fost, poate, faptul că oamenii din jurul meu m-au judecat/ sprijinit/ dojenit în funcţie de acţiunile mele şi nicidecum prin prisma etichetelor care însoţesc apartenenţa mea etnică!

În aceasta perioada, mulţi tineri şi adolescenţi care provin din medii precum cele în are eu am trăit îşi pun aceleaşi întrebări pe care mi le puneam eu acum 20 de ani. „Cum se vor întreţine la facultate sau la liceu? Unde vor sta? Ce vor face?”. Habar nu am ce să le răspund şi îi asigur că le va fi foarte greu! Se vor încarcă de frustrări când nu vor putea să se ridice la nivelul financiar al colegilor lor sau, mai rău, când vor fi ţinta ironiilor! Se vor oftica când nu vor putea să-şi cumpere nu ştiu ce haină sau nu ştiu ce telefon! Se vor simţi mici când nu vor putea să se duca în club cu băiatul / fata visurilor lor şi vor avea tendinţa să cedeze de un milion de ori! Trebuie, însă, să meargă pe drumul ăsta pentru că singura lor şansă sustenabilă să schimbe viitorul lor şi al familiei lor este să nu cedeze. Dacă acum vor ceda şi vor alege să renunţe, se vor întreba toată viaţa „ce ar fi fost dacă atunci aş fi strâns din dinţi şi aş fi mers mai departe?”. Nu vor putea să schimbe nimic şi vor fi tentaţi să pună decizia lor pe seama divinităţii: „Aşa a vrut Dumnezeu”! Nu, Dumnezeu nu iţi impune nimic că doar de asta ţi-a dat liberul arbitru! Nu Il face vinovat pe El pentru deciziile tale proaste! Şi nu uita: întotdeauna, pentru a primi răsplata divina, El te pune la încercare! Consideră perioada care va să vină încercarea ta! Şi dă tot ceea ce poţi să reuşeştiPentru că acolo, undeva, va fi o altă viaţă! Pentru tine şi pentru toţi ce vor urma după tine!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite