Întâlniri cu Ceauşescu (II)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

A treia oară când am avut ocazia de a-l întâlni pe Nicolae Ceauşescu a fost în 1981, zece ani după primele două întâlniri despre care am vorbit în numărul trecut. Ca şi în septembrie 1971, conducerea Uniunii Scriitorilor fusese aceea care o solicitase. Ne aflam într-o situaţie grea.

În 1979, o plenară a CC al PCR de la Mangalia încercase să reînvie spiritul „Tezelor din Iulie“, nu tocmai respectat în practica literară şi artistică, exceptând câteva luni din vara şi toamna lui 1971, când cenzurase ţinuse de capul nostru.

Idei protocroniste

Un grup destul de numeros de scriitori tot încerca de la o vreme să lovească în Uniunea Scriitorilor din România (USR), acuzând-o că nu urmează politica partidului. Cei mai mulţi erau frustraţi de a nu fi luaţi în considerare de critică, rămasă destul de liberă, cu toate presiunile, dintre care cea mai apăsătoare se datora lansării cu surle şi tobe ideologice a protocronismului.

Protocronismul, inventat de un mare şi naiv cărturar, Edgar Papu, se opunea în principiu sincronismului teoretizat în interbelic de Eugen Lovinescu: pe cât de proeuropean era acesta din urmă, pe atât de autohtonizant era cel dintâi. Regimului comunist, care se colorase puternic naţionalist în deceniul 8, ideea protocronistă îi venea ca o mănuşă. Scriitorii cei mai nemulţumiţi de critică nu erau toţi, neapărat, adepţi ai lui Papu. Unii erau membri în CC sau în Marea Adunare Naţională şi socoteau că li se cuvine un bonus critic pentru opera lor devotată comunismului, dar, în cele mai multe cazuri, lipsită de valoare. În plus, ei nu erau aproape niciodată aleşi în Consiliul USR, alegerile fiind destul de democratice. Recent dispărutul Ion Ianoşi relatează în memoriile lui o astfel de şedinţă de alegeri. De aici, ura arătată USR, agravată de scandalul din jurul plagiatului lui Eugen Barbu, unul din capii protestatarilor, şi care nu mai fusese demult ales în conducere. Întâlnirea din 1981 a venit pe acest fond.

Registru comic

Întâlnirea nu avea tensiunea celei din septembrie 1971, poate şi pentru că obiectul discuţiei era difuz, nu fixat pe un element concret, cum se petrecuseră lucrurile după „Tezele din Iulie“. A debutat chiar într-un registru involuntar comic.

Ceauşescu ne ceruse de cum intrase în sala de la CC să alegem doi sau trei purtători de cuvânt ai mesajelor noastre, prevenindu-ne că nu ne poate acorda decât o oră. Faptul că întâlnirea a durat patru şi că am vorbit toţi i se datorează lui Mircea Dinescu. Stătea faţă în faţă cu Ceauşescu, despărţiţi de latul mesei. Nici n-a apucat Ceauşescu să ne ceară să ne limităm timpul şi vorbele şi Dinescu a sărit în stilul lui caracteristic (pe vremea aceea): „Tovarăşe Ceauşescu, lăsaţi-ne să vorbim! Pe fiecare. Cum să vorbesc eu în numele tovarăşului Ş. Cioculescu? Venim şi noi o dată la preşedinte şi...“ Ceauşescu de colo: „Tovarăşe Dinescu, eşti a doua oară la mine în nici o lună”. Era adevărat, Dinescu mai fusese cu membrii Comitetului de partid de la USR şi cu nu mai ştiu ce ocazie. Exclamă Dinescu: „Aici m-aţi avut! Că de când mă văd atât de des cu preşedintele ţării, tata a început să-mi vorbească la plural“. Efect instantaneu: sătul până şi el de laude de tip Păunescu, Ceauşescu a încasat perfect flateria spontană a lui Dinescu.

Nici n-a apucat Ceauşescu să ne ceară să ne limităm timpul şi vorbele şi Dinescu a sărit în stilul lui caracteristic (pe vremea aceea): „Tovarăşe Ceauşescu, lăsaţi-ne să vorbim!

Aşa se face că am vorbit toţi: Ioan Alexandru, despre centenarul Goga, nesărbătorit după părerea lui cum s-ar fi cuvenit; Mircea Iorgulescu, despre puţina calitate culturală şi puţina cantitate a televiziunii naţionale; eu însumi, despre inutilitatea de a mări salariile minerilor, fapt tocmai întâmplat pe când mă aflasem la Tescani, sat mineresc, în condiţiile în care nu există în majoritatea satelor decât cârciumă, nici urmă de casă de cultură sau cinematograf, iar la televizor bieţii oameni văd ce v-a spus Iorgulescu, aşa că rezultatul va fi că vor fi siliţi să bea mai mult.

Nu ne-am prea ales vorbele. Nici nu te puteai aştepta ca Dinescu să vorbească la fel ca Stancu la întâlnirea din 1971. Iar eu nu mai aveam vârsta la care să-mi ţin gura. Cât despre Ceauşescu, era, la ediţia a treia, tot cel de la a doua, doar că îşi pierduse probabil speranţa că poate controla în mod suveran literatura şi pe scriitori. Sau l-am prins noi într-un moment de slăbiciune. Sau s-a aflat până la capăt sub efectul flateriei lui Dinescu. A încheiat întâlnirea tot fără să spună, în fond, nimic. Am plecat, ca şi data trecută, dezamăgiţi. Şi, tot ca data trecută, vom constata ulterior că nu fusese chiar degeaba. Aproape un an de zile, atacurile contestatarilor USR au încetat.

A existat, în ce mă  priveşte, o urmare amuzantă. M-am pomenit cu un telefon de la fostul meu student, poetul Ion Budescu, şeful departamentului de literatură de la TVR, prin care mă invita să fac o emisiune despre Goga. În direct, a precizat el. Lucru nemai întâmplat de o bună bucată de vreme. Am refuzat. Budescu, vecin de bloc cu mine, mi-a făcut o vizită în aceeaşi după masă şi mi-a spus că avea ordin de la Cabinetul unu. Îl sunase Ceauşescu pe preşedintele Televiziunii şi-i ceruse să-i raporteze „ce faceţi voi, acolo“ pentru centenarul Goga.

Facem cutare şi cutare, îi răspunsese preşedintele cel mic preşedintelui cel mare. „Dar criticii! Unde sunt criticii?“, întrebase Ceauşescu. Luat ca din oală, preşedintele Televiziunii o făcuse de oală: „Criticii?“, întrebase el ca un stupid. Ceauşescu, mult mai informat şi cu o memorie de elefant, i-o tăiase scurt: „Cum care critici? Manolescu, Iorgulescu!“. Budescu s-a luat cu mâinile de cap, când i-am repetat că nu mă interesează emisiunea. O fi făcut-o Iorgulescu, nu ştiu. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite