Societate

articolul anterior articolul urmator

Întâmplări de azi care aşteaptă să fie uitate şi altele de ieri ce merită să fie scoase iar la lumină

4
28 Dec 2018 10:50:26
Dinu Săraru

Ambiţia mea de a nu lăsa anul acesta singur şi văduv în Ajunul Crăciunului de spuzeala piţărăilor pridvorul casei copilăriei mele de la Slătioara şi al tinereţii mele şi a vieţii mele întregi, căci eu la Bucureşti peste 70 de ani am stat ca la internat, a fost retezată de sfaturile repetate, îngrijorate şi speriate ale celor ce mă îndemnau să nu plec la drum fiindcă sub Munţii Căpăţânii ningea furios şi

zăpada creştea văzând cu ochii, dincolo de genunchi, şi căzuseră şi stâlpii purtători de lumină electrică şi nu se ştia cât va dura întunerecul şi pustiul viscolelor şi a durat mai bine de o săptămână coşmarul fiindcă în nicio casă nu aveai cum să mai găseşti o lampă cu gaz şi se terminau şi lumânările din ulcelele de pământ.

Însă chiar în dimineaţa Ajunului, pe un ger năprasnic, cerul s-a înseninat şi piţărăii – 110, nu mai puţin – au spuzit iar pridvorul meu unde îi aşteptau împuterniciţi să-mi ţină locul părintele Costinel şi preoteasa Cristina să împartă mandarine şi Eugenia duble; nu se mai poartă nici la Slătioara merele la Colindeţ, deşi toamna asta merii s-au rupt de atâtea roade care au rămas căzute să putrezească pe pământ, în grădini, iar în pieţe nici măcar merele de Voineşti nu mai au căutare şi merele, ca şi prazul, au ajuns să fie  înlocuite pe tarabele olteneşti de atâtea importuri, ca şi când România ar fi arsa ca Deşertul Negheb. Nu poţi să mai dai copiilor un covrig vestit românesc, i-a luat locul Eugenia dublă, cu pecete în limbi străine, nici pâinea, cum bine se ştie, nu e mai e decât coaptă la noi, adusă în gogoloaie cât nuca din te miri ce aluaturi cărate cu avioanele din capitalele lumii din care sunt rostogolite, sufocându-ne sub iureşul globalizării.

Cum să uităm că noi care făceam puternicele locomotive electrice la Craiova nu suntem în stare să mai turnăm acum nici măcar ace cu gămălie?!

Aşa am petrecut Ajunul Crăciunului la Slătioara cu mandarine şi la unele gazde cu banane, iar la alte case mai boiereşti cu mango şi kaki.

Aceste întâmplări aşteaptă să fie uitate în speranţa întoarcerii şi la rodul pământului românesc, măcar acum când începem să fim recunoscuţi iar drept a patra sau a cincea ţară cu agricultură din Europa, deşi, ca să fim cinstiţi până la capăt, fermierul de azi de la noi e majoritar italian, sau francez, sau arab, proprietar în Bărăgan şi în Câmpia Dunării şi în Câmpia de Vest şi în Podişul Transilvaniei, iar satele se pustiesc de ţărani, încât uliţe întregi şi case întregi par să fie uitate definitiv de suflarea lor ţărănească.

*

În ediţia definitivă a Trilogiei Ţărăneşti, tipărită de editura PRO, în anul 1996, în capitolul Postfaţa de ieri şi de azi, a romanului „Nişte Ţărani“, scriam:

„Sunt la Slătioara, e o primăvară orfană de soare, cenuşie şi tristă, peste mugurii plesniţi înainte de vreme ai liliacului meu bătrân a căzut azi noapte o ploaie de gheaţă, ieri a cântat cucul întâi, cum o fi trăind el pe frigul ăsta nu ştiu, „vai de păcatele lui“, cum zicea o muiere care şi ea îl auzise şi a luat iute în gură o sorbitură „de oţăt“ de prune ca să n-o spurce, Fănel Cârstea, zidarul, fratele mai mic al fostului coleg de şcoală Vintilă, îmi povesteşte despre corespondenţa lui Gică Bărăitaru cu trei preşedinţi ai Statelor Unite ale Americii la rând, ard focurile în sobe cu tragere de inimă, desupra măgurii pluteşte o ceaţă subţire, aici aş putea să stau un veac de singurătate.

Gică Bărăitaru are peste şaptezeci de ani, a fost o bună bucată din viaţa lui un fel de referent pe la primărie, scria, adică, frumos şi mai era şi „bun la diplomaţie“, umbla curat îmbrăcat şi ferchezuit şi vorbea din vârful buzelor, „boiereşte“, le ştia cam pe toate şi ţinea şi un ceas de buzunar legat de cheutoarea vestei cu lanţ de argint şi putea să-ţi spună cât e ora în orice timp dacă vrea să se uite la el.

Pe  urmă s-a făcut paracliser, cântă în strană pe nas şi niţel fandosit, ia parte la împărţirea colivelor, stă smerit la parastase şi la nunţi şi la botezuri, cu cădelniţa pregătită să i-o dea popii la nevoie şi acum nu se mai face nici o mişcare în parohie fără el, nu ştiu care e mai mare după popă, el sau Culiţă, cântăreţul „care e de drept“, cum consideră mătuşa mea Gena lui Ionel.

Gică Bărăitaru a făcut numai fete întâi, trei una după alta, şi pe urmă a făcut un băiat ca să nu i se piardă ruda. Fetele s-au măritat, au plecat fiecare la casa ei, una din ele era frumoasă de tot, sau aşa mi se părea mie care eram cu un an mai mare ca ea la şcoală, o chema Leana, era fără îndoială frumoasă, s-a măritat departe de sat, „mi se pare că tocmai la Timişoara“, îmi explică Nicolae al Getii care, cu siguranţă că nu-şi imaginează unde poate fi Timişoara, în orice caz pe o hartă a minţii unde e şi pentru dumneavoatră, acum, în secunda când citiţi însemnările mele, Valparaiso.

Odată am să scriu, sper, despre această geografie aşa cum e reprezentată ea în fantezia ţăranilor mei de la Slătioara care între Scoarţa de Gorj, unde se duc ei după porumb, cu carul, până aproape de Câmpul Mare, mai bine de trei zile la rând, şi, să zicem, Simferopol, unde unii dintre ei au degerat fără nici un rost, nu fac nici o deosebire de esenţă, înscriindu-se senini şi perfect teoriei einşteiniene a relativităţii timpului şi spaţiului.

În sfârşit, cum ziceam, Gică Bărăitaru a făcut şi un băiat, băiatul a învăţat „cu timpurile noi“ şoferia, cam petrecăreţ şi cam vesel el, ca orice copil aşteptat mult şi venit târziu, şi singur între atâtea fete, dar băiat bun, într-o duminică s-a oprit dintr-o cursă pe acasă, cu maşina, un camion mi se pare, era şi un praznic atunci, dacă nu o nuntă, nu mai ştiu bine, s-a cinstit el cât s-a cinstit, s-a grăbit poate, atâta e că s-a înecat, a căzut jos, a dat el să scape de înecătură, n-a putut şi a murit ziua-n amiaza mare şi cum era mai bine pentru el care apucase pe un drum bun.

Ce să spun?! Înţelegeţi cum vine nenorocirea şi cum te pune ea în situaţia să fii paracliser la copilul tău!? Şi n-ar fi nimic dacă numai cu un an înainte, muierea lui Gică Bărăitaru, muiere bătrână, trecută de şaptezeci de ani şi cam surdă, săraca, „n-ar fi apucat“, cum zic ei, ţăranii mei de la Slătioara, sub roţile maşinii unui american. Fiincă civilizaţia vine şi cu Turismul şi trec maşinile “ca sfulgerul“ la deal şi la vale şi biata muiere, nu ştiu de unde vene, de auzit n-auzea, a sunat el americanul cât a sunat, ea n-a auzit, dumnezeu ştie, a intrat sub roţi şi a murit. Aşa a început corespondenţa lui Gică Bărăitaru cu Preşedinţii Statelor Unite ale Americii, fiindcă el n-a fost mulţumit cu despăgubirea. I-a scris lui Nixon, „pe Nixon l-a schimbat“, i-a scris lui Ford, „Ford şi-a terminat slujba“, i-a scris, „acum în urmă“ lui Carter, „să vedem, să vedem şi acum“. Muierea, muierea săraca, vorba lui, „ea se hodineşte, ea ce ştie, ea şi-a încheiat socotelile, am rămas eu să mă lupt cu preşedinţii Americii şi eu, vezi şi dumneata, stau aici, sub Măgură, am condiţii mai grele, corespondez, altă putere nu am, aşa că aştept.“

Iată, stimaţi cititori, lumea unde s-a petrecut, în închipuirea mea, povestea din Nişte ţărani.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

4 Comentarii

GRIGORIU Grieg
28.12.2018, 15:23:56

Mi-a placut mai mult articolul cu Crevedia, tac-so lu' Barbu.

Dusan Cornel
29.12.2018, 10:32:40

Din articol, percepția “maestrului” a spiritualității țărănești din Slatioara pare corecta și înțelegerea adânca. Atunci de unde “minciuna in falsh” din romanul “Niște țărani” și din filmul “Clipa”? “ Opere” îmbibate de minciuna comunista de la un cap la altul! Cum poate un “om al locului” sa fie și una și alta? Uite ca poate! Ilustrează ironic teza marxista a unității contrariilor cu perversitatea sufleteasca a “tovarășilor”. Sminteala cărturarilor așa de bine semnalata chiar in Biblie, este mai de condamnat decât oportunismul jalnic al taranoiului primitiv devenit activist și agent al colectivizării fortate. “Venerabilul” a pierdut, cum se zice, o noua ocazie de a tăcea. Tăcerea nu va veni de la acest activist cultural înrăit, ci de la Dumnezeu când se va îndură de el. Totuși de sărbători sa ii uram creștinește, multă sănătate.

+2 (2 voturi)
imsi imsi
30.12.2018, 18:47:50

Dusan Cornel Cind vei scrie si tu cum a scris si scrie inca maestrul Sararu atunci sa vorbesti prietene. Fa si tu o compunere cum ne zicea noua tovarasa povesteste ceva un fleac si transforma l in ceva ce sa creeze cititorului acea emotie artistica care ne duce inapoi in lumea copilariei sau a tineretii noastre. N ai citit Niste tarani. Vorbesti ca sa ti dai si tu cu parerea. Eroii erau doi tarani prinsi in preajma colectivizarii, pierduti si fara nici un ajutor. Braconau, incercau sa insele "organele" cum puteu si ei un fel de anti comunisti fara speranta. De unde pina unde minciuna in falsch ? Voi sunteti urmasii propagandistilor de care PCR ul s a lepadat prin anii 70. Nu creati nimic murdariti in schimb totul in impotenta voastra intelectuala.

-1 (1 vot)
Dusan Cornel
31.12.2018, 12:45:12

Imsi, care te ascunzi dupa un pseudonim, eu nu am de ce sa scriu “compuneri”, profesiunea mea, in care fara falsa modestie am succes deosebit este de inginer automatist, asa ca fiecare cu meseria lui, dar sa si-o faca cinstit si bine. Din punct de vedere moral este cu atat mai grav cand un om de talent, ridicat din popor si care are un fond cultural influientat in mod evident de contextul cultural autentic din care provine, isi tradeaza conditia punindu-se in slujba propagandei dictaturii si care nici acum la varsta presupusa a intelepciunii nu da nici cel mai mic semn de regret pentru asta. Culturnicii de felul “Maestrului” au facut rau culturii romane mult mai mult decat cei netalentati si fara calibru intelectual. Daca ai avea o lectura corecta a romanului “Niste tarani” ai observa poate ca acesta contine teza arhicunoscuta a partidului comunist ca “s-au facut si greseli” dar asta s-a intamplat in trecut, acum cu actualul secretar general si genial, lucrurile s-au indreptat! Aceasta idee a fost pusa in circulatie chiar de Ceausescu care l-a condamnat pe Dej si pe Draghici, dar a fost partas tot timpul cu ei in perioada incriminata. Ca cinismul sa mearga pana la extrem, Ceausescu se facea ca uita ca el a fost de departe cel mai activ dintre conducatorii comunisti in desfasurarea represiunii pe scara nationala, represiune care a insotit colectivizarea. Crezi ca un om inteligent ca Dl Sararu nu a inteles acest lucru? Este sigur ca a inteles si astfel ticalosia oportunista este cu atat mai mare! Acelasi lucru se poate spune si despre Constantin Toiu cu a sa Galerie de vita salbatica si cu multi altii care au avut instinctele oportuniste sa nu depasesca limitele impuse de partid. Dar “Maestrul” si-a dat masura in Clipa cu personajul artificios interpretat in film de Gheorghe Cozorici unde “teza” este recurenta. Te afli intr-o confuzie grava cand zici ca PCR s-a lepadat de propagandisti prin anii ‘70. Dimpotriva, dupa tezele din iulie 1971, propaganda a crescut enorm in intensitate si a scazut enorm in calitate, deoarece partidul dupa ce a folosit tot ce putea in acest domenia a inceput sa recruteze si ciurucuri. Dupa cum scrii, pari un om inteligent, chiar nu vezi ca lucrurile sunt chiar asa cum le-am prezentat? E drept pe langa inteligenta mai trebuie si onestitate, calitate ce a lipsit totdeuna “tovarasilor”

+1 (1 vot)