Între Crăciun şi „Luna Cadourilor”

Un timp, după Revoluţie, am trăit iluzia că regăsirea tradiţiei e posibilă. Că Moş Crăciun îl va trimite la „coşul de gunoi al istoriei” (blestemată formulă!) pe „Moş Gerilă”, că bradul de Crăciun va şterge amintirea „pomului de iarnă”, iar Sărbătorile creştine, de la Sfântul Nicolae la Sfântul Ioan, îşi vor relua locul uzurpat, patru decenii şi ceva, de „Luna cadourilor”.

La nivel superficial, poate că aşa s-a şi întâmplat. Retorica propagandei comuniste a fost abandonată. Se aud din nou colinde, copiii nu mai răcesc la serbările în care „Partidul e în toate”, iar „genialul conducător e minunata primăvară pe care o trăim înflăcărat”. Deşi ningea. Dar spiritul Sărbătorilor, al tradiţiei noastre autentice, nu a mai revenit. În primul rând, pentru că, în pofida îmbunătăţirii situaţiei economice generale, continuă să existe multă sărăcie şi, mai ales, o polarizare socială tot mai accentuată. Pe care nimeni nu o mai vede, pe care nimeni nu se mai străduieşte să o tempereze. Caritatea ocupă foarte puţin loc în noua retorică a sărbătorii la români. Solidaritatea, sub forma simplă şi omenească a sentimentului că nu te poţi bucura pe deplin, când altul suferă şi se chinuie, este – cu toate exemplele contrare – insuficientă. Ar trebuie ca, măcar de Crăciun, să ne propunem (municipalităţi, ONG-uri, firme de succes etc.) să nu mai lăsăm pe străzi atâţia şi-atâţia oameni pentru care moartea e mereu la un colţ distanţă.

În al doilea rând, spiritul Crăciunului s-a pierdut pentru că în locul lui s-a instalat – în grotesc contrast cu sărăcia încă răspândită şi cu nevoile de care te loveşti la tot pasul – o falsă opulenţă. A cărei menire nu e atât să camufleze pauperitatea, cât să stimuleze instinctele joase ale tuturor. Să-l stimuleze pe sărac să îşi dea ultimii bănuţi nu pe igienă şi sănătate, ci pe fleacuri sclipitoare (de la televizoare la telefoane mobile, de la băuturi la artificii şi petarde). Să-l împingă pe cel din clasa medie să cheltuie tot surplusul pe „cultura aspiraţională”, adică pe cumpărarea de produse şi servicii pe care, de fapt, nu şi le permite, dar care îi dau senzaţia – falsă, evident – că reprezintă, din punct de vedere social, mai mult decât reprezintă cu adevărat. În fine, să îi stimuleze pe cei bogaţi să îşi etaleze, impudic, bogăţia, sfidând cu ea sărăcia restului lumii.

Dar mai rău decât toate acestea (pentru că le generează) este stilul înfiorător în care înţelegem să întâmpinăm Crăciunul. Nu trebuie să ne fie teamă să recunoaştem: nu mai avem deloc un stil al sărbătorii. Comunismul l-a distrus şi, de 25 de ani, nu facem nimic pentru a-l regăsi sau reinventa.

Uitaţi-vă la mizeria de pe străzi, la lipsa de gust cu care sunt împodobite magazinele, locurile publice, la sărăcia de idei a programelor de radio şi televizor, şi mai ales la ce nivel deplorabil a ajuns divertismentul creat cu această ocazie.

Exagerez, desigur, însă numai în parte. Comercializarea Crăciunului a ajuns să semene izbitor cu „Luna cadourilor” de altădată, iar faptul că acum magazinele sunt, slavă Domnului!, pline, nu este deloc suficient să contracareze această supărătoare analogie. Crăciunul nu este sinonim cu magazinele pline, ci cu sufletele pline. Cu o bucurie a vacanţei, a bradului, a mirosului de cozonac şi sarmale, a bunicilor şi a timpului petrecut cu cei dragi.

Nu sunt optimist că putem regăsi acest spirit al Crăciunului şi acel stil al bucuriei, pe care comunismul le-a ucis. Şi nu mă refer aici la chestiunea identitară, a „Crăciunului românesc” sau a spiritului creştin. Ci la felul în care, pur şi simplu, înţelegem să ne trăim una dintre bucuriile fundamentale ale anului. Ne lipseşte măsura, ne lipseşte spiritul frumosului şi, mai ales, solidaritatea. Suntem, fiecare dintre noi, blocaţi în monologurile noastre interioare, absenţi la bucuria celorlalţi, dispuşi la excese, dintr-un anume gol sufletesc, pe care am face bine să îl conştientizăm.