Între prigonire şi daruri otrăvite

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În studierea mecanismelor regimului comunist este binevenită lectura volumului Intelectuali români în arhivele comunismului coordonat de Dan Cătănuş.

Foaie de temperatură a relaţiei dintre conducerea partidului şi scriitori, istorici, filosofi, critici literari, artişti şi studenţi, volumul surprinde numeroase evenimente relevante ale epocii cuprinse între instalarea comunismului şi finalul regimului Gheorghiu-Dej, acordând atenţie influenţei pe care dezgheţul hruşciovist a exercitat-o, în anumite grade, asupra mediului intelectual din România.

Cititorului i se oferă o galerie de documente revelatoare: file din dosare de verificare şi de acţiune informativă, note semnate de informatori, adrese pentru dirijarea informatorilor, fişe biografice realizate de direcţii regionale ale Securităţii, note de sarcini, referate ale C.C. al P.M.R. privind deplasările unor intelectuali în străinătate, informări ale Uniunii Scriitorilor referitoare la veniturile scriitorilor, proiecte de plan editorial, precum şi procese-verbale şi stenograme din cadrul şedinţelor Biroului Culturii şi ale Uniunii Tineretului Muncitor (U.T.M.).

Pe parcursul unui drum sinuos marcat de atitudine resentimentară exprimată prin varii forme de represiune, dar şi de concesii, beneficii şi alte perfide strategii de seducţie, autorităţile comuniste au dus o susţinută „muncă cu intelectualul”. La sfârşitul lui 1948, an în care este definitivat indexul titlurilor interzise pentru consultare (numărul înregistrat fiind de peste 8.000), procentul intelectualilor care aderă formal la partid este de 4.76. Epurările vizează mai ales personalităţi precum George Călinescu, Lucian Blaga, Tudor Vianu şi Alexandru Graur. Percepuţi drept o specie subversivă prin natură, intelectualii se transformă în obiectul constant al monitorizării, Ana Pauker însăşi îndemnând la vigilenţă în ce priveşte influenţa occidentală asupra gândirii – „Să combatem şi în adunări acest fel de a gândi”.[1] Sunt descrise diferitele metode de represiune, cum ar fi: urmărirea de către Securitate (cazurile Ion Agârbiceanu şi Ovid Crohmălniceanu), demascarea publică, excluderea din partid (cazurile Alexandru Jar şi Paul Goma),  trimiterea în colonii de muncă (Şerban Papacostea), recrutarea ca informator (cazul Ion Caraion) şi arestarea şi condamnarea (procesul lotului Noica-Pillat).

Furiei cenzurii îi devin victime inclusiv mari scriitori, notabil fiind cazul lui Călinescu. Solicitându-i o audienţă lui Dej pentru a i se plânge cu privire la nenumăratele modificări impuse asupra manuscrisului romanului Scrinul negru, el nu obţine decât o reacţie dură din partea liderului, care îi transmite că referitor la creaţia literară nu pot exista compromisuri. Este foarte probabil ca episodul menţionat să coincidă cu cel redat de Alex. Ştefănescu în volumul său, Eu şi comunismul, despre care am scris într-un articol anterior.

Mihai Ralea descrie astfel modul în care este aplicată cenzura la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50: „Era pe vremea când picturile se modificau la ministere de pictori angajaţi, fără să consulte autorul, când se făceau ochi cu burghiul picturilor din expoziţii, când studiile şi articolele scrise se modificau în redacţii, lăsându-se doar iscălitura autorului în josul paginii”[2]. În plină epocă a culturii anulării aceste cuvinte dobândesc o dureroasă relevanţă.

Pe fundalul destinderii de la începutul anilor ’60, reflectate în primul rând prin miile de graţieri ale deţinuţilor politic, dispuse între 1962 şi 1964, se conturează la cel mai înalt nivel dorinţa atragerii intelectualilor în partid. În cadrul unei şedinţe a Biroului Politic (mai 1962), Gheorghiu-Dej declară că persoanele vizate trebuie să fie stimulate să intre în partid, pentru a nu crea impresia că partidul se umileşte cerându-le adeziunea. El este convins că, odată publicate cererile, deja aprobate, ale unor personalităţi precum Mihai Ralea şi George Călinescu, mulţi intelectuali se vor adresa partidului în acelaşi scop.

Din arhivele consultate de autorii volumului se desprinde procesul-verbal al şedinţei organizaţiei U.T.M. de la Televiziunea Română, în care este discutat cazul lui Lucian Pintilie. Acuzat de neglijenţă în realizarea emisiunii aniversare din 7 noiembrie 1959, regizorul devine ţinta delaţiunii colegilor săi care, printre comentarii şi aluzii vitriolante, îşi creează autoportretul de grup – mediocrităţi invidioase scandalizate de atitudinea „arogantă” a lui Pintilie, pe care îl acuză că împarte emisiunile în „mari” şi „mici”. Deşi îi recunosc, în general, meritele profesionale, câţiva propun ca regizorului de 26 de ani „să i se facă educaţia”. Mai mulţi sugerează sau propun direct excluderea din Televiziune. Luând cuvântul în apărarea sa, Pintilie îşi explică, demn, erorile şi afirmă că doreşte să rămână în cadrul colectivului.

Un capitol străbătut de adierea amară a recompensei perfide îl reprezintă cel dedicat privilegiilor acordate de regim intelectualilor care pactizau cu el sau urmau, până la un anumit punct, calea compromisului. Potrivit documentelor, unii scriitori beneficiau de generoase drepturi de autor, premii şi diverse ajutoare, deplasări în străinătate, acordarea de locuinţe, precum şi de asigurarea de servicii medicale şi funerare. În calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc primeşte numeroase scrisori în care i se solicită cu precădere sprijin financiar, intervenţii în vederea obţinerii unor împrumuturi sau a schimbării locuinţei, asigurarea pensiei de la Fondul Literar şi alte drepturi. Extrase din arhiva sa privată, aceste scrisori reunesc atitudini ancilare, ieşiri patetice („vă rog a-mi aproba un împrumut în sumă de lei 1000 pentru că NU AM CE MÂNCA!”) şi expresia amiciţiei interesate. Iată una dintre cărţile poştale trimise lui Beniuc de către Victor Eftimiu:

„Paris, 24 iulie 1963

Primiţi afectuoasele mele salutări. N-am uitat. L’eau d’Argent [este] foarte la modă aici.

Bun amic,

Victor Eftimiu”[3]

Spectacolul tragic al servilismului, luminat de clipe de demnitate, al represiunii, precum şi al mărinimiei de circumstanţă se desfăşoară pe parcursul zecilor de documente expuse în acest volum alcătuit cu acribie. Intelectuali români în arhivele comunismului pătrunde în tenebrele unui trecut deloc îndepărtat a cărui recuperare devine obligaţie morală.


[1] Intelectuali români în arhivele comunismului, Dan Cătănuş (coord.), Mioara Anton, Ana-Maria Cătănuş, Alexandru-Murad Mironov, Nicoleta Raluca Spiridon, ed. Nemira, 2006, p. 33.

[2] Ibid., p. 171.

[3] Ibid., p. 569. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite