Întunericul Cărării Luminoase

Despărţirea de poziţia bipedă se face printr-un spectacol în care se amestecă abjecţia, sadismul, nepăsarea şi pofta de-a propaga răul.

Fiinţa umană îşi torpilează condiţia în atât de multe feluri, încât e imposibil de ţinut evidenţa. Despărţirea de poziţia bipedă se face printr-un spectacol în care se amestecă abjecţia, sadismul, nepăsarea şi pofta de-a propaga răul. Seamănul este un duşman exploatabil. Două cazuri petrecute în aceeaşi perioadă şi pe acelaşi continent ilustrează afirmaţia. Între ele nu pare să existe vreo legătură, dar ceva subtil le înrudeşte, dându-le prilejul să se ridice de pe treapta simplei întâmplări pe cea a pildei.

Cazul 1. În noiembrie 1985, vulcanul Nevado Ruiz şterge de pe faţa pământului localitatea columbiană Armero, omoară 20.000 de oameni şi impune un martir: o copilă pe nume Omayra Sánchez. Fata e îngropată de la brâu în jos într-un amestec solidificat de lavă, noroi, resturi lemnoase şi altele. Echipele de televiziune se prezintă ca hienele la hoit şi se pun pe filmat. Ce filmează? Stingerea Omayrei sau, cu un oximoron mustind de umor negru, o moarte „live". Omayra are timp să regrete că lipseşte de la şcoală, vrea o bomboană, îşi exprimă bănuiala că familia ei nu mai există. Operatorii nu scapă nimic, fotografii apasă întruna pe butoane. Moartea fetei e livrată programelor de ştiri, care fac un rating năucitor. Celor care emit obiecţii faţă de felul cum a fost pisată demnitatea umană sub cizme li se răspunde sec: dacă n-am fi arătat imaginile cu Omayra murind, oamenii nu şi-ar fi dat seama cât de gravă e situaţia şi ar fi ezitat să se refugieze în altă parte. Jurnalista Sonia Cristina Stan prezintă pe larg episodul într-o carte care chiar aşa se cheamă, Omayra Sánchez moare în direct.

Cazul 2. Cu trei decenii în urmă, Manuel Rubén Abimael Guzmán Reynoso, zis El Presidente Gonzalo, înfiinţează Cărarea Luminoasă, o gherilă de extracţie maoistă care răvăşeşte statul Peru, prăbuşindu-l în război civil. Abimael Guzmán e profesor de filozofie, dar pare convins că adevărata lui menire lui este scrierea unei poetici a ororii. Cărarea Luminoasă adună batalioane de torţionari specializaţi în procedee diavoleşti. La rându-le, autorităţile nu excelează nici ele prin blândeţe, astfel încât confruntarea dintre militari şi cuiburile de senderişti se soldează cu atrocităţi nenumărate şi munţi de cadavre. Schingiuirea devine un modus operandi la scară naţională. Fiecare tabără ţinteşte surclasarea celeilalte prin inventivitate a chinurilor şi a execuţiilor. Sălbăticia iese prin toţi porii, mai ceva ca transpiraţia. Romancierul Alonso Cueto prinde acest conflict în romanul Ora albastră (Editura Humanitas, traducere frumoasă de Tudora Şandru-Mehedinţi) şi încearcă să înţeleagă mecanismele de recuperare a normalităţii în ceea ce el însuşi numeşte „magia macabră a timpului". Grea sarcină, fiindcă unul dintre personajele cărţii ajunge să spună la un moment dat: „Aici viaţa a fost privită întotdeauna cu uimire".

Care e legătura dintre cele două cazuri? Ea se află într-un pai de care ne putem agăţa pe marea dinaintea furtunii. Mai simplu spus, într-o formulă care se predă la toate şcolile de jurnalism: „clauza de conştiinţă". Această clauză trebuie să se reactiveze înăuntrul oricui asistă la un abuz, făcându-l să spună „Până aici". În cazul Omayrei Sánchez, clauza de conştiinţă n-a funcţionat. La fel ca în România, foamea de senzaţional a fost mai puternică. În cazul cărţii lui Alonso Cueto, clauza se activează în mintea unui personaj care află întâmplător că tatăl lui a fost un torţionar neînduplecat. Personajul iese de sub pătura propriului confort şi recompune o poveste de demult, cu toate riscurile. El ştie ceea ce unii dintre noi au uitat: că adevărul este oxigenul conştiinţei.