Învăţământul românesc, între creativitate şi încremenirea în proiect

Învăţământul românesc este unul al memorării, iar nu al creativităţii. Din această cauză, curiozitatea elevilor este descurajată din faşă de către dascălii lor, care respectă cu sfinţenie litera programelor şcolare.

La 21 aprilie anul acesta, Organizaţia Naţiunilor Unite a aniversat, pentru a patra oară, Ziua mondială a creativităţii şi inovaţiei. Printre domeniile în care creativitatea este unul din factorii de bază ai dezvoltării unei societăţi pe termen lung se află economia, în sensul larg al cuvântului, cercetarea, arhitectura, meşteşugurile (care la noi aproape au dispărut), muzica, filmul, mass-media şi nu în ultimul rând educaţia şi medicina.

Să luăm de pildă cercetarea, care a fost de-a lungul anilor ruda săracă în ceea ce priveşte alocarea fondurilor de la bugetul de stat. Unele institute de cercetare au fost desfiinţate, iar altele nu şi-au putut plăti salariaţii luni de zile. Cu toate că există o recomandare a Comisiei Europene de a creşte alocarea bugetară pentru cercetare, condiţie care trebuie îndeplinită pentru deblocarea unor programe operaţionale, lucrurile stagnează. Programul de guvernare al alianţei PNL-USR PLUS prevede că până în anul 2024 bugetul pentru cercetare va ajunge la 2% din PIB, în condiţiile în care la fiecare rectificare bugetară acest domeniu vital a pierdut bani. Este adevărat însă că anul acesta fondurile alocate sunt cu 24% mai mari decât anul trecut.

Dacă e să vorbim despre arhitectură, realitatea e dezolantă. Primăriile oraşelor, inclusiv Primăria Generală a Capitalei, au angajaţi în multe cazuri nu arhitecţi, ci un fel de negustori pe piaţa construcţiilor. Numai astfel se explică construirea unor mastodonţi gard în gard cu clădiri de patrimoniu, deşi Planurile Urbanistice Zonale (PUZ-urile) au prevederi clare în ceea ce priveşte armonizarea peisajului urban. Nu puţine sunt cazurile în care dezvoltatorii imobiliari mai adaugă un etaj sau o mansardă la cele prevăzute în proiectul aprobat. Sunt situaţii în care cumpărătorii au contractat un apartament şi s-au trezit într-o mansardă. Ce se întâmplă cu arhitecţii care închid ochii şi îşi umplu buzunarele? Rămân în aceleaşi funcţii. E pasăre rară să fi auzit de un arhitect în cătuşe.

În mediul rural situaţia e asemănătoare. Casele specifice zonei dau imaginea unor bojdeuci pe lângă vilele, unele cu zeci de camere, ale dregătorilor de rang înalt. Satele româneşti şi-au schimbat cu totul arhitectura, în ciuda imaginii idilice pe care mulţi încă o mai păstrează. Nu se poate face nimic pentru zonele protejate declarate monumente ale naturii, aşa cum se întâmplă în ţările vestice? Nu, atâta vreme cât autorităţile locale distrug ele însele peisajul rural, fiind lăsate de capul lor de şefii de la centru. Mai mult, primarii şi ceilalţi funcţionari sunt şi dezvoltatori imobiliari pentru feţele politice care îi protejează. 

În căutarea creativităţii şi a inovaţiei dăm peste „lasă că merge şi aşa“. O mulţime de proiecte finanţate cu bani europeni nu sunt accesate tocmai din cauza împământenitului „lasă-mă să te las“. Ne plângem că importăm prea multe produse alimentare, dar în acelaşi timp cei care lucrează în agricultură refuză să se asocieze în ferme mici, să construiască silozuri pentru cereale, fabrici de lactate sau de produse din carne. O ciudăţenie: ţăranii noştri nu mai cultivă fasole. Dacă mergi în piaţă, vezi pungile de pe tarabe pe care scrie „fasole românească“. Am întrebat o dată o ţărancă dacă chiar e românească şi mi-a spus şoptit: „E din China, maică, da’ fierbe repede.“ 

Să căutăm creativitatea în Educaţie. Atunci când un elev rezolvă o problemă de matematică într-un alt mod decât cel din manual, dar ajunge la rezultatul corect, el va fi sancţionat de profesor. Aşadar abaterea de la litera manualului este o culpă şi trebuie taxată ca atare. Profesorul nici măcar nu-l întreabă pe elev ce l-a determinat să abordeze o altă cale de rezolvare a problemei, când singur ar fi trebuit să realizeze că aici era vorba de creativitate. 

Învăţământul românesc este unul al memorării, iar nu al creativităţii. Din această cauză, curiozitatea elevilor este descurajată din faşă de către dascălii lor, care respectă cu sfinţenie litera programelor şcolare. Puţini sunt cei care se apleacă şi asupra spiritului învăţării, care să-i facă pe elevi să participe cu tragere de inimă la ore. Pe lângă competiţia pentru note mari, dascălii ar putea promova şi o alta, cel puţin la fel de importantă: competiţia creativităţii. Abia aceasta i-ar putea face pe copii să meargă zi de zi la şcoală ca la o întâlnire cu dialogul, cu dezbaterea, cu desfăşurătorul de enigme proprii vârstei.

Despre învăţământul formativ se vorbeşte de mulţi ani, dar nici un ministru al Educaţiei nu a trecut de la vorbe la fapte. Ajungând mari şi ocupând un loc de muncă, elevii de acum, cei cu aripile creativităţii frânte încă de pe băncile şcolii, vor auzi de la superiori zi de zi acelaşi „faci ce ţi se spune“. Atât şi nimic mai mult. 

Acelaşi instrumentar al încremenirii în proiect ne va ţine captivi pentru că în anii de şcoală nu ni s-a permis să îmbinăm memorarea cu creativitatea. Şi mă tem că lucrurile nu se vor schimba, cel puţin în viitorul apropiat.   

George Arun - Deutsche Welle