Şcoala dintre gratii

Grăbită şi veselă, zănatică şi imprevizibilă, lumea de azi nu-şi refuză nimic din gama capriciilor.

Ori de câte ori ai impresia că totul a fost spus şi inventat, apare ceva care contrariază, uimeşte sau sperie. Bulgarii au lansat berea pentru câini, companiile farmaceutice au pregătit terenul pentru declanşarea viitoarelor gripe (cabalină, falconidă, ofidiană etc.), iar mama lui Sylvester Stallone şi-a descoperit adevărata vocaţie: ghicirea viitorului în fese.

Divinaţia dorsală, se grăbeşte să explice doamna Stallone, înseamnă de fapt să studiezi ce ai în spate ca să vezi ce-o să ai în faţă. Roiuri de guru zumzăie pe planetă, gata să livreze pepite de adevăr în toate domeniile: controlul furiei, completarea corectă a formularelor fiscale, trigliceride, ceakre, consiliere maritală, bioenergie, timp liber şi aşa mai departe.

Fiecare dintre ei are de ţinut o predică şi de păcălit o liotă de naivi.

În vremuri confuze, impostura triumfă. Aşa a fost mereu, aşa va fi şi de-acum încolo. Nimic nu periclitează formidabila capacitate de multiplicare a pseudoreţetelor. Lumea o ia la vale râzând. Lozinca pe care o reproduc laolaltă fataliştii şi scepticii sună rău, dar adună tot mai mulţi adepţi: „Dacă tot ne ia dracu', măcar să ne prindă veseli".

Invitaţia la luciditate pare o glumă proastă într-un timp în care dominanta e excesul. Semnalul de alarmă e prea sus ca să mai ajungă cineva la el. În fond, nu asta am vrut? Dezmăţ al libertăţii, voioşie deşucheată şi dansuri cu mâna la prohab? Şi-atunci, la ce bun bombănelile, regretele şi replierile pudibonde? Nu-i mai bine să dăm fuga la manualul de latină şi să silabisim focos „gaudeamus" şi „carpe diem"? Asta ni se suflă de pretutindeni, spre asta ar trebui să ne îndreptăm.

Când trecutul ne bate la uşă, avem de multe ori tendinţa să ne ascundem. „Nu insistaţi, nu-i nimeni acasă". Ei bine, tocmai acum, în toiul scenariilor furibund-pesimiste, în plin vârtej iscat de criză şi de pomenirea acestui cuvânt la fiecare trei secunde, iată-ne aduşi la cestiune de un personaj pe care l-am uitat mai repede decât s-ar fi cuvenit. Numele lui? Václav Havel.

Ocupaţia? Nu preşedinte, ci deţinut în penitenciarele cehoslovace din anii 1980. „Scrisori către Olga" (Editura Art, traducere acceptabilă de Mădălina Ţurcanu şi Laura Cruceru, dar zeci, dacă nu sute de greşeli de corectură) oferă exemplul unui om care a vrut să vadă cât anume din el e zgură şi cât metal. Rezultatul e un spectacol la limita verosimilului şi totodată un fascinant exerciţiu de autoreconstituire. Închis şi interogat, Havel porneşte de la o premisă adecvată noii sale condiţii: „Mă interesează totul pentru că nu ştiu nimic". Pentru orice deţinut, dar mai cu seamă pentru disidenţi, temniţa devine şcoală, limită şi şcoală de depăşire a limitei.

Cele o sută treizeci de scrisori din care e alcătuit volumul nu conţin doar experienţe arhivate epistolar. Olga, soţia alături de care Václav Havel a trăit treizeci de doi de ani, este destinatarul unor dădăceli antipatice, dar şi al unor lecţii de filosofie pe teme dintre cele mai înalte: eul şi non-eul, misterul existenţei, împăcarea cu sensul vieţii, orânduirea sufletului.

Există, de fapt, doi Havel în aceste scrisori. Unul dezvăluie manii de conţopist tipicar şi ticuri de diriginte care dăscăleşte pe toată lumea. Celălalt are fruntea înaltă a ideilor, curajul de-a le exprima (uneori esopic, pentru păcălirea cenzurii) şi entuziasmul molipsitor al speranţei.