”Şi ce dacă? Bravo lui! S-a descurcat, i-a mers mintea.”

Auzim zilnic despre plagiatori, "doctori", ”absolvenţi”, "genii" reformatoare, într-un domeniu sau altul, "specialişti" ş.a.m.d., oameni ajunşi ”mari”/„importanţi”, adică, dar nu auzim nimic despre acei care au pus umărul la zidirea lor socio-profesională sau politică (profesori, academicieni, artişti, scriitori, critici, cerberi ai diverselor domenii ş.a),

chiar dacă, dincolo de stadiul de bârfă, puţini români mai sunt interesaţi atât de unii, cât şi de ceilalţi, puţini români mai sunt revoltaţi de astfel de secături. Bunăoară, ”doctorul” X şi-a acordat el singur titlul? Plagiatorul Y şi-a validat singur lucrarea? ”Absolventul” Z s-a autoevaluat, intrând în posesia diplomei? ”Geniul” N s-a girat, susţinut şi promovat singur?

Aşadar, nu sunt vinovaţi ei, sau nu sunt ei principalii vinovaţi, ci acei care i-au ”făcut”/validat/susţinut/promovat ― iar lista acestora e lungă, motivele lor sunt diverse şi interesele sunt multe.

Într-un anumit fel, acel bumerang s-a întors (şi) împotriva lor, în fel şi chip, cu efect pentru multă vreme de-acum încolo. Asta înseamnă să fii prost: să nu gândeşti consecinţele. S-au lăsat, crezându-se şmecheri/strategi/oameni posesori de minte aflată continuu în "mergere", îmbiaţi de avantajul clipei -- financiar, profesional, social, carieristic etc. --, ignorând viitorul. Unii poate că au reuşit (fie şi numai murind înainte de vreme, ”la timp”), însă, acum, când cei mai mulţi dintre ei sunt la sfârşitul zilelor, iar toate cele dobândite prin "şmecherie" urmează să nu mai facă doi bani, au devenit preocupaţi, după caz, fie de prezentul lor stringent , fie de viitorul lor postum, de "ce va fi". Au reuşit, în final, să observe, în funcţie de situaţie, fie pe mâinile cui au ajuns să încapă, fie că sunt ignoraţi, marginalizaţi, desconsideraţi, uitaţi de acele nulităţi sau mediocri de care s-au folosit, ridicându-i în slăvi, girându-i moral, profesional pentru una şi alta (făcându-i să fie una şi alta), urmărindu-şi astfel interesele personale -- justificându-şi "şmecheria" tot "inteligent": "am crezut că", "la început promitea", "m-am înşelat", "m-am revizuit", "n-am fost atent" etc.

Multora le-a ieşit ”şmecheria” pe nas încă din timpul vieţii, pierzându-şi autoritatea, prestigiul, credibilitatea, poate chiar gloria şi altele. Alţii au ajuns victimele acelor ”formaţi” de ei.

Concluzia? Şmecheria se face de şmecheri ― fireşte, şi acest "domeniu", la fel ca oricare altul, suportă ierarhii ―, însă, în linii mari, aceştia sunt rari, aşa cum sunt geniile (sau marii specialişti), fiindcă şi ei, la urma urmei, trecând peste pragurile relativităţii, şi, astfel, peste confiniile elastic-referenţiale ale binelui şi răului, sunt genii ale răului ― au capacitatea/inteligenţa de a crea şi a administra răul, astfel încât să le fie bine, să nu cadă sub incidenţa sa şi mai ales să nu ajungă să fie propriile lor victime. Altminteri, atunci când faci "şmecherii" şi nu-ţi dai seama că "îţi tai creanga de sub picioare" nu te poţi numi altfel decât idiot. Nu te poţi da jos de pe soclul propriei statui şi să te pişi pe ea, având pretenţia să-ţi fie respectate amintirea, profesionalismul, demnitatea, gloria etc.

(Nu te poţi plânge, de pildă, de incompetenţa medicului pe mâinile căruia ai încăput, de vreme ce tu ai făcut astfel de medici, luând şpăgi la examene ― şi exemplele pot continua în voie, înlocuindu-se ce-i de înlocuit.)

Acest fenomen s-a întâmplat, din '90 încoace, pregnant, catastrofal, în absolut toate domeniile societăţii româneşti. De aici şi invazia de impostori, analfabeţi, plagiatori, "doctori", "prof. univ.", "genii", "progresişti", "activişti", "militanţi", sinecurişti, incompetenţi, "politicieni", "artişti", corupţi, infractori ş.a.m.d.

Mi-am mai spus părerea: acei care aveau datoria de a nu lăsa lucrurile să ajungă aici sunt cei vinovaţi de ducerea în derizoriu a societăţii româneşti, în care până şi răul a fost dus în derizoriu ― acesta fiind ultimul stadiu al dezagregării morale. De aceea răul a ajuns să nu mai uimească, să nu mai fie acuzat, arătat cu degetul, adus la stâlpul infamiei, pus la zid. El a ajuns să însemne firesc, normalitate, cale dreaptă, variantă optimă, cheie a succesului, drum scurt şi sigur, sfat de urmat. Răul a ajuns să fie mai mult decât realitate. El a ajuns virtute, dovadă certă a inteligenţei şi competenţă socio-existentială. Răul e raiul la care se aspiră, exemplul suprem. Răul e Binele.

P.S. 

Se scot în faţă numai acei intraţi în politică, însă societatea românească e plină de astfel de secături ― fie dintr-o categorie (”formatoare”), fie din cealaltă (”ajunsă”). De aceea acestora nu li se întâmplă absolut nimic, nu se revarsă asupra lor niciun fel de consecinţe (ba chiar li se ia apărarea, sunt adulaţi, sunt lăudaţi, sunt angrenaţi în fel de fel de ”hore” şi ”cumetrii”). Sunt ”modele”, ”repere”, oameni care ”au reuşit în viaţă”: ”Şi ce dacă? Bravo lui! S-a descurcat, i-a mers mintea.”