Ştirile noastre cele de toate zilele

Scurt timp după Revoluţie, fiul meu mi-a relatat o întâlnire cu un ziarist american, invitat în România la abia înfiinţata Facultate de Jurnalism a Universităţii bucureştene. Fiul meu se număra printre inginerii, el fiind geolog, care ieşiseră în şomaj după ce „grămada de fier vechi”, cum numise primul-ministru al epocii industria comunistă, fusese vândută bucată cu bucată.

Pe fiul meu, proaspăt şomer, îl angajase Augustin Buzura la Fundaţia Culturală şi lucra la o revistă pentru străinătate. Ca şi majoritatea colegilor lui, nu ştia ce şi cum trebuie să scrii într-un ziar. Numărul cotidianelor şi hebdomadarelor de tot felul crescuse exponenţial cu începere din 1990, dar ziariştii, ia-i de unde nu-s. Primele promoţii de absolvenţi vor veni după patru ani. Învăţând meserie de la profesori care nu erau jurnalişti de meserie. Facultatea de profil fusese desfiinţată pe când eram eu student, la mijlocul anilor 1950, şi înlocuită, mult mai târziu, cu Academia „Ştefan Gheorghiu”, unde jurnalismul era conceput ca o ramură a ideologiei de partid.

Ce le spusese cursanţilor benevoli ziaristul american? Le spusese cum se scrie un articol sau un reportaj. Între altele, le recomandase să înceapă de fiecare dată cu o scurtă introducere care să rezume tema. Nu de alta, dar pentru ca cititorul eventual să aibă latitudinea de a citi sau nu textul, în funcţie de capacitatea autorului de a-i capta interesul. O politeţe, dar şi o indicaţie structurală. Le făcuse apoi deosebirea între informaţie şi ştire de presă. Le atrăsese atenţia asupra interpretării diferite date de către americani şi, respectiv, de către europeni raportului dintre informaţie şi comentarea ei. (Am văzut eu însumi, cu ani în urmă, rezultatul colaborării dintre câţiva jurnalişti din SUA şi tot atâţia din Franţa la un număr dintr-un hebdomadar francez pe aproximativ aceleaşi subiecte: în paginile redactate de americani, prevala informaţia, în cele datorate francezilor, comentariul!). Sunt sigur că toate aceste lucruri fac obiectul manualelor de jurnalism din întreaga lume. Nu sunt sigur, spre a nu spune dimpotrivă, că sunt şi respectate.

Unu: este evident, bunăoară, în media îndeosebi, că nu cunoaşte exact ce înseamnă o ştire de presă. Confundată de obicei cu informaţia brută şi senzaţională, ştirea poate fi orice produce rating, de la izmenele portarului Naţionalei maghiare de fotbal la datoriile restante ale unui manelist, de la Brexit la preferinţele sexuale ale unui top model cu poalele deopotrivă de scurte ca şi mintea. O problemă este şi că aceste pseudo ştiri, cele mai numeroase, sunt incorect ierarhizate, într-un talmeş-balmeş care n-are alt scop decât să ne împiedice să trecem pe alt canal. Ştirea nu e neapărat o informaţie ieşită din comun. Şi ea trebuie să intereseze pe cât mai mulţi, dar nicidecum exclusiv pe amatorii de cancanuri. Altfel spus, e de datoria redactorului să stabilească dacă ştirea prezintă sau nu un interes general. În caz contrar, nu e vorba de o ştire care merită a fi transmisă pe post. Mai exact, ea poate face obiectul unor emisiuni sau posturi consacrate acestui tip de informaţie de scandal, cancanieră, dar nu celor de ştiri.

Toată lumea îşi dă cu părerea despre toate, crainici, moderatori, invitaţi, indiferent de competenţă sau de experienţă.

Doi: tot mai des de la o vreme, buletinele de ştiri sunt concurate de talk-showuri. E vorba de lucruri diferite. Un talk-show e o reuniune de comentatori care se referă la o ştire sau la mai multe, de regulă recente. Buletinul de ştiri trebuie să ofere ştiri, nu comentarii. Amalgamul e periculos, reprezentând un pas înainte pe calea transformării televiziunii dintr-o modalitate de a informa publicul într-una de a-l manipula. Cu atât mai periculos, cu cât fiecare canal TV îşi convoacă de regulă comentatorii care îi împărtăşesc opinia politică şi transmit anchete sau sondaje care susţin această opinie. Recent, ca să facă plăcere unui lideral unui partid important aflat în studio, un post TV a prezentat un reportaj în care toţi, absolut toţi, cei chestionaţi declarau nonşalant că susţin politica partidului cu pricina. Liderul, care făcuse minunat faţă tuturor provocărilor redactorului, şi-a dat în petic, de data asta, un zâmbet de satisfacţie inundându-i obrazul şi lăsându-l fără replică. Aha, mi-am spus, degeaba am crezut că eşti cu adevărat un om politic serios! Confuzia de planuri se observă şi din faptul că nu se mai face aproape nici o deosebire între crainici şi moderatori. Aceiaşi sunt distribuiţi în ambele roluri, care sunt totuşi diferite.

Trei: mai există şi confuzia între ştire, pe de o parte, informaţie sau opinie, pe de alta. Toată lumea îşi dă cu părerea despre toate, crainici, moderatori, invitaţi, indiferent de competenţă sau de experienţă. E un mod de a extinde şi permanentiza o stare de referendum. În loc ca referendumul să fie un mod excepţional de a afla opinia generală, el devine regula unei dezbateri cotidiene, practic neîntrerupte, la care participă indivizi care se consideră eşantioane din societatea actuală, reuniţi în ideea că pot da socoteală de interesele şi dorinţele întregului popor, cu sau fără drept de vot, acum şi în vecii vecilor, amin.

Patru: în aceste condiţii, nimeni nu mai înţelege cu adevărat nimic. Din păcate, doar puţini îşi dau seama că nu înţeleg. Cei mai mulţi înţeleg ce vor aşa-zişii purtători de opinie să-i facă să înţeleagă. Ferice de cei din urmă, vai de cei dintâi!