Ţara lui Abuliu

Ţara lui Abuliu e o piesă cu cheie scrisă de Dumitru Solomon şi jucată pe vremea comuniştilor, dar şi după (la Teatrul de Comedie în regia lui Horaţiu Mălăele care i-a şi dat acest titlu) despre un rege somnoros şi plictisit pe care slujitorii s-au gândit să-l trezească la realitate cu trilurile unei privighetori aduse la palat.

Dar cântecul ei n-ajungea la urechile regelui şi cu atât mai puţin la ale locuitorilor regatului care trăiau pe mai departe într-o amorţeală, într-o lene – am zice levantină dacă nu s-ar supăra cei care au dedicat imnuri de laudă Levantului. Dar nu despre mentalităţi vrea să fie vorba în rândurile de mai jos (ar fi o scuză prea la-ndemână), ci despre paradoxul potrivit căruia aspiraţiile teoretice spre reguli europene ale românilor coexistă cu încăpăţânarea de a se bălăci în aşa-zisul lor fel de a fi, acel comportament balcanic, care-i îndeamnă să se complacă în lânceazeală chiar şi când aceasta e total contraproductivă. Nu, nu scriem aceste rânduri cu gândul la vara toridă care ne înmoaie voinţa şi putinţa, ci revoltaţi de incapacitatea de a se trezi la realitate în primul rând a celor responsabili de viitorul nostru. Ei, conducătorii noştri, zic că au făcut şi fac totul dacă-i duc la beci pe corupţi, dacă compun la nesfârşit proiecte de ţară şi ne aburesc cu dezbateri despre modernizarea României.

Ei, care merg la serviciu într-un pălăţoi-al-poporului, cât un oraş, plătit din impozitele noastre (în care altă ţară din lumea civilizată parlamentarii mai trăiesc în acest huzur?), ei care defilează în maşini luxoase şi pe la televiziuni gălăgioase cu promisiuni aiuritoare, ei care nu sunt în stare să urnească din cifre proaste o realitate durereoasă, ei, aceştia, nu mai sunt demult speranţa noastră. Dar aburit cum e dragul nostru popor pe care savanţi cinstiţi l-au descris corect în cărţi mai deloc citite (vezi Psihologia poporului român de Rădulescu Motru), oftează resemnat şi-şi caută singur soluţii cel mai adesea prin aranjamentele proverbiale care au fost dintotdeauna modul lui de supravieţuire. 

Sub nasul unor birocraţi dogmatici care elaborează strategii de eradicare a corupţiei şi alte asemenea studii ineficiente, doctorii functionează pe mai departe pe bază de buzunare sau plicurile ca-n vremurile bune ale corupţiei generalizate, funcţionarii publici îţi întorc la fel de uzual spatele, jandarmeria şi poliţia lipsesc din peisaj , sau aşteaptă să fie chemate la cazuri grave. Justiţia trezită din adormeala atâtor ani nu mai pridideşte cu dezgroparea marilor corupţi  în timp ce amărâtul de rând nu-şi mai vede dreptatea nici la pastele cailor. Dar cum să schimbi mentalitatea bacşişului, stilul descurcăreţ al românului care a supt de la sânul maicii lui aceste tehnici de supravieţuire, dacă legea nu-l apără, dacă cel care o aplică zice că n-are proceduri. Când descoperi asemenea gogomănii în chiar sânul Poliţiei îţi dai seama că totul e pierdut. Iată un caz  din atâtea pe care fiecare dintre noi le întâlneşte sau le află de la vreo televiziune gureşă.

Se ştie câtă debandadă a produs în societatea românească autorizarea pe şperţ a unor construcţii sau activităţi care azi sufocă  agresiv viaţa de zi cu zi a cetăţenilor, în cazul de faţă al bucureştenilor. Peste tot unde s-au pus pe afaceri patronii de baruri cu jocuri de noroc şi alte distracţii zgomotoase şi adesea ilicite domneşte bunul plac al petrecăreţilor, juni care trec mai rar pe la şcoală sau slujbă, dar au învăţat repede să facă bani din învârteli la colţul străzii şi să se distreze chefuind cât e noaptea de mare. Faptul că localurile acestea au fost autorizte de primării în te miri ce spaţii pe sub balcoanele oamenilor sau pe trotuar nu mai contează, ce-i făcut rămâne făcut. Dar faptul că Poliţia ridică din umeri şi se mulţumeşte cu câte o amendă de care patronii nici nu se mai sinchisesc e foarte grav. Ascultaţi şi vă cruciţi. În sectorul 2 într-unul din aceste spaţii cu care ne-a blagoslovit fostul primar penal îşi fac de cap nişte indivizi în afara oricăror reguli de convieţuire şi la limita legalităţii. Sesizată, Poliţia îi amendează, le suspendă pe hârtie activitatea pentru care nu au autorizaţie. Aceştia continuă. Seară de seară echipajele chemate să facă ordine se plimbă la adrisant mai dau o amendă şi nu fac nimic pentru a pune-n aplicare o hotărâre de ei dată. Locatarii cer explicaţii. Află că nu sunt proceduri legale. Aşa o fi?!!! Chiar nu există ac de cojocul infractorilor. Că avem legi de doi bani care au lăsat ţara fără avere şi scapă de puşcărie pe cine nici nu te astepţ, ştim. Dar de ce nu le schimbă nimeni? Care e adevărul? Tactica aceasta a plimbării minciunii ţine şi ea de mentalitatea mai înainte invocată. Aceea care ne spunea odată că legile sunt făcute pentru a fi ocolite. N-am auzit asta pe la alte popoare. Până şi mai la est de estul românesc vedem că autorităţile caută acoperiri legale pentru cele mai antidemocratice măsuri. Şi-atunci, cum să lupţi cu mentalitatea, cum să scoţi din adormeală şi impasibilitate o omenire învăţată să admire la o adică haosul zis pitoresc din societatea în care trăim? 

Statul modern... o vorbă. Educaţia, altă iluzie. Fiindcă nicio statistică cât de îngrijorătoare precum abandonul scolar crescut, diminuarea numărului de bacalaureaţi sau lipsa de educaţie a şoferilor care fac prăpăd pe soselele patriei nu mişcă autorităţile care ar trebui să ia taurul de coarne şi să treacă odată la măsuri, fie şi coercitive pentru stoparea indisciplinei şi a arbitrariului din toate domeniile societăţii. Mai sunt şi pedepse pe lumea asta !!!! Nu credeţi dragi guvernanţi. Am auzit că praghezii au învăţat să arunce gunoiul la coş fiindcă se ţineau politistii după ei. La noi ce-i drept nu prea stim ce face jandarmeria fiindcă dai cu tunul după o uniformă când ai nevoie. Răspund e adevărat la telefon şi te ţin de vorbă de-ţi piere cheful să mai reclami. Onoraţii funcţionari publici au în schimb mereu pretenţii salariale deşi sunt primii care prin comportamentul lor dau apă la moară celor care înţeleg greşit libertatea şi drepturile omului. Uneori ne punem speranţe într-o mai mare popularizare a cazurilor de bune maniere şi parctici la televiziunile noastre care nu mai prididesc să înegrească imaginea manelizată a României. Apropo! De ce atâtea televiziuni comerciale şi emisiuni de prost gust. Facem bani din idioţirea neamului ? Atunci ne merităm soarta.De ce atâtea case de pariuri şi jocuri  de noroc cu pereţii vopsiţi în buricul târgului? Face bani statul şi din asta ? Dar preţul , nu e prea mare? Codurile deontologice ale partidelor nu mai încălzesc pe nimeni, iar circul plagiatelor nici atât câtă vreme amar de ani s-au dat bani,15% la salariu pentru un doctorat.

 Pânza de păianjen a codiţionărilor e infinită şi frâiele stau în mâna statului, oricât nu le place să creadă celor care vor să-l vadă cât mai neimplcat. Fără autoritate , iată unde s-a ajuns. Până şi nemţii adepţi ai şcolii Waldorf care propovăduia libertatea totală a copilului s-au întors la autoritate revenind la modelul de autoritate în familie, scoală şi societate. Poate aşa vom descoperi şi noi că suntem şi educabili şi guvernabili. În pofida mentalităţii noastre ca neam care nu poate fi o scuză, nici în ţara lui Abuliu. Fiindcă trilurile privighetorii  nu mai înseamnă nimic pentru urechile obişnuite cu înjurătura care doar ele se pare îl mai pot scoate din plictiseală pe împărat. Dar asta era o poveste.