Societate

articolul anterior articolul urmator

Ţara Norocului

0
6 Dec 2019 07:58:43
Doina Ruşti

Printre multele ţări misterioase din imaginarul românesc se numără şi o ţară a Norocului, iar în Mitologia lui Tudor Pamfile se regăsesc mai multe poveşti pe această temă, unele dintre ele de circulaţie şi prin ţările slave.

Ţara Norocului se află întotdeauna dincolo de pădurea labirintică, pe care n-o poate străbate decât o fiinţă temerară. Iar eu mi-o imaginez ca pe Valea Oltului dintr-un tabloul al lui Luigi Mayer, pe care-l şi pun aici.

Aşadar, dincolo de pădure, dincolo de obstacole, se află un ţinut similar lumii noastre, aproape o copie, cu aceleaşi oraşe, aceleaşi limbi, monumente şi cărţi. Numai că, acolo se întâmplă cu anticipaţie faptele viitoare ale lumii noastre. Mai mult chiar, locuitorii sunt un fel de clone, deoarece fiecare om are acolo un noroc alcătuit după chipul său.

Cineva, desigur un erou, căruia toate îi mergeau prost, se hotărăşte să ajungă în această ţară şi să-i ceară socoteală norocului său. Cu mult efort, prin fapte aprige şi cu o risipă remarcabilă de energie, acest om ajunge în ţinutul visat.

Aici îşi găseşte repede oraşul natal, de fapt, replica lui ceva mai stilată, iar pe străzi şi în prăvălii descoperă clonele prietenilor şi ale cunoştinţelor sale. Deşi păreau nişte oameni normali, din când în când, corpul le devenea transparent ca o foaie de sticlă.

Desigur, erau şi difereţe, chiar dacă nu foarte mari. Unii erau mai repeziţi, alţii mai molatici decât prototipurile lor, dar cu toţii se arătau foarte binevoitori faţă de intrus.

Aceste clone transparente erau de fapt noroacele oamenilor reali, un fel de umbră astrală, de proiecţie a aspiraţiilor fiecărui om.

Treptat, a aflat că tot ceea ce se întâmplă în acest oraş se va întâmpla mai târziu în oraşul real. Intrusul era uluit şi atent la toate detaliile care i se păreau într-un fel sau altul legate şi de viaţa lui. Mai mult, la un moment dat i-a trecut prin gând să se facă prezicător şi să strângă averi de pe urma informaţiilor adunate din Ţara Norocului.

Urmărind cu aviditate conversaţiile unor cunoscuţi, a observat că el însuşi făcea parte din viaţa acestora: unii vorbeau despre el, alţii i se adresau, mulţi îi cunoşteau viaţa, rudele etc.

Există aici un detaliu demn de luat în seamă, anume că noroacele, care erau un fel de dublúri ale prietenilor şi cunoscuţilor săi, păreau să-l trateze cu toată consideraţia. Nu era nicidecum în rolul lui obişnuit, de om amărât şi ignorat de concetăţeni, ci lumea aceasta, fantomatică,  pur şi simplu îi arăta un respect evident.

O singură mare dezamăgire îl încerca: norocul său nu se vedea nicăieri. A străbătut întregul oraş, care nici nu era prea întins, a intrat în fiecare casă şi a-ntrebat pe toată lumea dacă nu cumva cineva îi văzuse norocul. Şi după multe zile de căutări, a căpătat convingerea că norocul său se află într-un mare pericol. Poate sechestrat, poate chiar ucis. În tot cazul ceva nu era în regulă.

Nimeni, însă, nu ştia nimic şi nici nu era nimeni bucuros de această întrebare. Subiectul părea unul foarte delicat.

Ba mai mult, pe măsură ce se împrietenea cu noroacele, care se spune că sunt în general fiinţe foarte sociabile, îşi dădea seama că fiecare dintre ele îl îndemna să se întoarcă acasă.

- Întoarce-te acasă, dragul meu, îi spuneau cu glas binevoitor, căci acolo eşti aşteptat!

Aceasta este povestea tuturor călătorilor: străbat lumea şi când ajung la destinaţia propusă li se spune să se întoarcă acasă! Tot aşa şi în povestea de faţă.

La întoarcere, drumul a fost scurt şi lipsit de peripeţiile prin care trecuse la venire. Chiar şi pădurea labirintică dispăruse. Odată intrat pe poarta casei şi-a dat seama cu dezamăgire că nu rezolvase nimic. În fond, el fusese curajos şi străbătuse drumul greu, găsind un ţinut în care puţină lume ajunge. Nu se gândise nicio clipă la primejdiile posibile şi nici nu-şi pusese problema că ar putea să-şi piardă viaţa. Se purtase ca un erou şi, cu toate astea, rămăsese nerăsplătit!

Obsedat de cuvintele noroacelor, care îl tot îndemnaseră să se întoarcă, omul a început să scotocească prin casă. A luat obiect cu obiect, de la micile sipete, la mobila veche şi le-a cercetat pe toate părţile. Şi ca să-i fie mai uşor şi-a golit casa şi-a continuat cu pereţii, podul şi acoperişul bătrân.

În cele din urmă a dărâmat zidurile până în temelie şi, pentru că tot nu găsise nimic, a spart şi fundaţia solidă, scotocind dincolo de ea. Dezamăgit şi fără casă, şi-a plâns soarta sub cerul senin. Era singur şi mai sărac decât niciodată. Iar în acel moment de mare disperare, cum se întâmplă adesea, a văzut în sfârşit ceva lucind în ruinele casei sale. Era o bucată de aramă, cât unghia. Şi, încet, tot săpând de jur împrejur, cu statornicia care-i era caracteristică, a ajuns la capătul căutărilor. Sub temelia casei se afla îngropată un fel de covată, plină cu galbeni. O poveste pe care a spus-o o grămadă de lume! Despre omul care cutreieră lumea ca apoi să găsească acasă la el comoara visată există o poveste în O mie şi una de nopţi, mai târziu în Decameronul boccaccian  şi-a mai încălzit-o niţel şi Coelho.

Numai că în povestea noastră lucrurile stau altfel: Pe mormanul de aur dormea de multă vreme norocul său, un alter-ego mai tânăr, mai destins. Iar deznodământul coboară în altă poveste, un policier, despre o “crimă” veche şi o ceartă între două noroace. Numai că norocul nu moare. El rămâne adormit pe comori, până când un om temerar începe să-l caute.

Tocmai de-aia e bună câte o călătorie în Ţara Norocului, sau măcar în acel ţinut, în care se mişcă visele tuturor.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările