Ţiganizări, înmormântări, cireşe şi Winnetou

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Costinele, vrei, mă, să faci nişte bani?“ „Mama mi-a zis să nu vorbesc cu ţiganii“. E vară, am aproape 9 ani, trec în clasa a II-a şi ne-am mutat de vreo doi ani în Craiova. Sunt decis să îmi fac prieteni la bloc, că în ţigănia de peste calea ferată nu mă mai lasă mama.

Îmi învineţise curul cu un tuberman – încă nu puteam să stau bine pe scaun, deşi trecuseră câteva zile. Motivul: venisem murdar, cu hainele rupte şi cu păduchi. În ţigănie mă simţeam superbine – mergeam la furat de cireşe şi zarzăre, eram îmbrăcat cel mai bine şi eram cel mai bun la fotbal. Era însă cam departe şi trebuia să trec şinele de cale ferată – lucru interzis. Mama era clar hotărâtă: fie mă includ social, fie îmi tăbăceşte curul.

Costinel e cu un an mai mare decât mine. E un puşti tare popular în bloc, blonduţ, cu ochi albaştri şi ţinta mea pentru prietenie – o şansă să ies din căcatul în care sunt, ca singurul puşti ţigan în bloc de români. Am o metodă de făcut bani, pe care am învăţat-o în ţigănie, dar se pare că şi Costinel e sub ameninţarea unui cur vânăt. Mă-sa e cam scorpie şi banii – un concept destul de abstract.

Trec vreo două ore.

Cristi, un puşti de 8 ani, vine cu o îngheţată pe care o linge cu sadism în faţa ochilor beliţi ai unui grup de alţi puşti cam de aceeaşi vârstă, care băloşesc de poftă. 

– Vreţi, mă? 

– Daaaaaaaa!

Cristi scuipă pe îngheţată, ârăutăcios şi zice: „Na, mă, luaţi!“

În mod firesc, o mănâncă singur.

Înţeleg brusc că incluziunea socială pe călduri poate fi rezolvată altfel. Mă duc şi iau îngheţată.

– Costinele, vrei, mă, îngheţată?  

Costinel e plin de bale. Am cheltuit 3 lei sau 12 eugenii, dar sunt satisfăcut împărţind îngheţata cu el.

Îl învăţ cum e cu înmormântările şi cum, dacă stăm la intersecţii când trece mortul, lumea aruncă cu bani pe care putem să îi adunăm. Îi spun şi cum putem să folosim în mod deştept ziarul la care are abonament tac-su şi pe care îl şparleam eu, din când în când, pentru a afla toată logistica necesară spre a face bani eficient la înmormântări. Chestia cu cititul anunţurilor mortuare din ziar, în mintea mea, dovedeşte indubitabil că merită investiţia de a mă duce la şcoală. Frica de bătaia mamei, în caz de chiul, funcţionează şi ea.

Luna următoare de vacanţă e cea mai bogată lună din viaţă. Facem cam 50 de lei pe săptămână şi mă mut, aristocratic, de pe eugenii pe îngheţata vafe de la chioşcul din gară. Continuu să sar gardul la ştrand şi îi învăţ schema şi pe cei din gaşca de la bloc, care sunt ascultători – dependenţi fiind de îngheţată.  

Cumpăr o minge de 35 de lei, cea mai pricopsită minge la acea vreme, mamei îi spun că e mingea lui Costinel, când mă întreabă. Mingea mă ajută să îmi fac intrarea în grupul de puşti care joacă fotbal şi rezolvă şi ultima parte din procesul meu de integrare socială în grupul de băieţi.

O investiţie la fel de inspirată – într-un elastic – se dovedeşte a fi intrarea în gaşca de puştoaice – lucru care echivalează pentru mine cu intrarea în Rai, datorită unei puştoaice creţe şi blonde care îmi place mult mai tare decât orice altceva, incluzând cireşele.

Bătaia cruntă pe care o iau de la mama la sfârşitul lui august, când ghionoaia deghizată ca mama lui Costinel mă pârăşte şi divulgă secretul bunăstării noastre, păleşte în comparaţie cu multiplele beneficii.

Între timp, mi-am făcut o grămadă de prieteni, sunt ales întotdeauna primul la fotbal, citesc ziarul cu plăcere, am o minge care o să mă mai ţină încă vreo două luni, joc elastic în aceeaşi echipă cu Zâna Zânelor şi am început să gândesc pragmatic.

Anul următor descopăr cerşitul la trenul internaţional care vine de la Berlin şi staţionează zece minute în gara care e la două minute de bloc. Puştii sunt fericiţi – avem acces la ciocolată şi la bomboane străine. Tatăl lui Cristi spumegă şi îi spune mamei că „ţiganizez“ gaşca de puşti de la bloc. Mă simt mândru. E la câteva zile după sfârşitul şcolii.

Nu mai iau bătaie, mama promisese că nu mă trosneşte dacă iau premiul întâi – motivaţie belea, ţinând cont de faptul că fundul meu este deosebit de sensibil, fiind frăgezit în mod constant.

Mă simt satisfăcut, zâna blondă se joacă cu mine de fiecare dată când mă-sa, doctoriţă, nu e prin preajmă, şi mi-am făcut câţiva prieteni din puştii mai mari, „donând“ o bună parte din bomboanele cerşite de la trenul internaţional, care nu îmi plac, lui Grasu’, tipul cel mai mare de la bloc. „Donaţiile“ scad dramatic numărul de şuturi şi palme pe care mi le luam făcând pe deşteptul, puştimea ştiind că sunt protejatul lui Grasu’.

Învăţ gaşca la furat de cireşe şi ne ducem în „aventuri“ zilnice, la vreo 3 kilometri, unde sunt livezile. Descoperim un ştrand nou. Sunt cel mai negru din grup, dar asta nu este pentru nimeni o problemă. Îi învăţ câteva înjurături în ţigăneşte, pe care le învăţasem la rândul meu de la unchiu-miu Nini, fără ca mama să ştie. Înjurăturile sunt de mare succes.

Ca orice lucru bun, se termină odată ce află mama – se lasă cu bătaie şi cu o interdicţie. Citesc Cireşarii şi Winnetou, iar capul îmi bubuie de idei…

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite