A fost George Macovescu un oportunist?

După 1971, George Macovescu, fost ministru de Externe şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor, împreună cu Zaharia Stancu, Mircea Grigorescu şi George Ivaşcu, s-a opus cât se putea cultului personalităţii

Nu e prima oară când mă refer la interesantele şi utilele „dosare“ publicate de „Weekend Adevărul“ avându-i protagonişti pe foştii nomenklaturişti din perioadele Dej şi Ceauşescu. În numărul din 17-19 iunie, Radu Eremia şi Laurenţiu Ungureanu se ocupă de cariera lui Corneliu Mănescu, fost ministru de Externe şi preşedinte al Adunării Generale a ONU, şi de aceea a lui George Macovescu, fost de asemenea ministru de Externe, pe care l-am cunoscut mai bine ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor. „Dosarul“ depre care e vorba se sprijină pe o bibliografie bogată, ambii protagonişti lăsând în urmă cărţi de amintiri personale şi de interviuri. Ceea ce autorii serialului continuă să ignore, deşi le-am semnalat în câteva rânduri în aceste pagini, sunt volumele de Anexe ale Raportului Tismăneanu, alcătuite pe baza unor documente excepţionale, desecretizate de preşedintele Traian Băsescu, ale Cancelariei lui Ceauşescu, aşadar de prim ordin, şi publicate de către Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu la Humanitas, primul, şi la Polirom, al doilea, al treilea fiind şi el gata de tipar, şi din care am publicat deja pasaje în „România literară“.

Prezentând lunga carieră a lui George Macovescu, autorii îşi intitulează materialul „Portretul unui oportunist de cursă lungă“. Doar două momente din această carieră pot eventual îndreptăţi caracterizarea.

Două bemoluri

Cel dintâi este trecerea lui de la o scurtă colaborare cu regimul antonescian, în Ministerul Presei şi Propagandei, la colaborarea cu Guvernul Petru Groza, în cadrul căruia a fost numit secretar general al aceluiaşi minister. Două bemoluri. Trecerea indică mai degrabă o refolosire a lui Mac, cum îi spuneau toţi, în particular, desigur, un posibil infiltrat de către comunişti în ministerul antonescian. Din care făceau parte şi alţi intelectuali de stânga, cum ar fi Eugen Jebeleanu, apropiat atunci, ca şi mai târziu, al lui Macovescu, sau Mircea Grigorescu, şeful Cenzurii până în 1943, când l-a presat pe Mihai Antonescu, şeful în fapt al guvernului, să-i ceară mareşalului demisia, intuind sfârşitul războiului, ceea ce îl va salva de la închisoare după 1944. A fi fost membru al guvernului antonescian nu e deloc totuna cu a fi membru al guvernului Groza. Epocile şi moravurile politice nu seamănă câtuşi de puţin. Condamnarea la închisoare după 1944 a „colaboraţioniştilor“, în frunte cu Mircea Vulcănescu, simplu sub-secretar de stat la Finanţe,  dovedeşte că noul regim voia să scape de elita politică. Şi de ce Macovescu sau Jebeleanu  nu s-au numărat printre cei arestaţi sau morţi în închisorile comuniste?

Al doilea moment este legat de felul în care Macovescu a crezut de cuviinţă să sară, se pare că de bună voie şi nesilit de nimeni,  în sprijinul lui Ceauşescu, atacat de Pârvulescu la Congresul PCR din 1978. În acest caz, nu sunt prea multe de spus în favoarea predecesorului meu la conducerea Uniunii Scriitorilor. Un bun preşedinte, de altfel, pe care Ceauşescu l-a înlăturat în 1981, probabil fiindcă socotea că excelenţa sa n-avea nevoie să fie apărat de nimeni şi în faţa nimănui. Mentalitate binecunoscută! În 1981, scriitorii l-ar fi ales pe Macovescu din nou, deşi de la incidentul cu pricina abia dacă trecuseră trei ani. Temător că nu va fi confirmat de PCR, cum cerea Statutul, Macovescu n-a recandidat. A fost un val de proteste în sală. Iar urmarea a fost că niciun congres n-a mai fost convocat până în 1990. Ştia Mac ce ştia!

Un comunist convins

În rest, Macovescu a rămas un comunist convins. Dar din vechea gardă, aceea care nu se împăca cu naţionalismul ceauşist. După 1971, împreună cu Zaharia Stancu, Mircea Grigorescu şi George Ivaşcu, s-a opus cât se putea în vremea aceea cultului personalităţii. Sunt unul dintre puţinii martori în viaţă la întâlnirile lor de taină, prilejuite de repetatele măsuri anticulturale din epoca protocronismului, plăcute unui Ceauşescu devenit, în fantasmele lui politice, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Toţi aceşti oameni de stânga sau comunişti s-au aflat în tabăra bună atât cât au trăit. Au fost, cum se spunea în limbajul epocii, aliaţi obiectivi ai acelora din generaţia noastră care priveau spre Europa. În tabăra opusă, se aflau naţionaliştii, plătiţi sau nu, de Securitate ca să retransforme România culturală într-o provincie fără ieşire europeană.

Macovescu a putut da dovadă de laşitate, ca şi ceilalţi, în anumite momente, dar şi-a păstrat convingerile dintotdeauna. Oportunismul lui ar implica o prezumţie de vinovăţie pe care viaţa lui n-o confirmă decât într-o foarte mică măsură. A te adapta la condiţiile din comunism nu e totuna cu a fi fost oportunist: comunismul însuşi s-a schimbat la faţă  de-a lungul deceniilor. Uneori oportunismul a fost singura modalitate de rezistenţă posibilă. De exemplu, înscrierea în PCR. Al. Ivasiuc şi alţi scriitori au crezut, mai ales după august 1968, că România nu poate fi reformată decât din interiorul patidului, aşa cum încercaseră cehii. Nu m-am numărat printre ei, dar m-am gândit de multe ori dacă nu era cumva unica soluţie, în condiţiile în care capătul tunelului nu se întrevedea. Lucru greu de înţeles astăzi, când perspectiva îi face pe mulţi nişte radicali ireductibili.