A înflorit merişorul roşu

Dându-mi peste cap toate pronosticurile privind starea vremii pe care chiar şi meteorologii nu o mai pot prevedea decât pe durate scurte, care vin să justifice încălzirea globală, când nu mai credeam că seceta ar mai favoriza înmuguririle arbuştilor şi arborilor şi ivirea chiar şi a curajoşilor ghiocei sau a brânduşilor mov şi galbene,

m-am întâlnit la Râmnicu Vâlcea, într-o zi cu soare orbitor, cu toate florile vestitoare ale primăverii, nerăbdătoare parcă să nu-şi piardă sorocul ivirii pe pământ.

Cum mai ziceam odată, şi vremea şi vremurile îşi desfăşoară anapoda o existenţă dirijată de cel mai violent arbitrariu.

Ajungând şi sperând, desigur, să mai fiu martor acestui arbitrariu la vârsta la care, dupa Garcia Marquez ”majoritatea muritorilor sunt morţi” – vezi celebra nuvelă intitulată ”Povestea târfelor mele triste”, sublimă prin sentimentul purităţii pe care îl trezeşte în cititor – mă grăbesc să însemn drept pagini din ”Jurnalul unui personaj controversat” şi bucuriile şi tristeţile celui care se vede tot mai singur.

Aşadar o primă pagină mă gândesc că ar putea sluji sentimentelor prilejuite de scurta vizită la Râmnic şi la  Slătioara din zilele când aflam ce înseamnă să trăieşti constatarea citată a personajului lui Marquez.

E vorba de singurătatea în care m-a aruncat, chiar în Ajunul Sărbătorilor de Crăciun şi imediat după aceea, în Ajunul zilei lui Eminescu, mai întâi despărţirea brutală de copilăria mea toată prin dispariţia unui prieten care a luat cu el această copilărie într-o clipă în care descifra cuvinte încrucişate. Prietenul, învătător într-un sat din apropierea Călimăneştilor, Sălătrucel, era acum 82 de ani orfanul unui preot de ţară, trimis la şcoală de tatăl meu la un seminar şi întors acasă preot şi împătimit legionar, i-a ”mulţumit” ocrotitorului său prin ameninţarea cu spânzurătoarea de bradul şcolii, unde ocrotitorul era director; n-a avut, însă, din fericire pentru mine, parte de împlinirea ameninţării legionare, fiind ridicat din ordinul lui Carol al II-lea şi împuşcat ca legionar, în dealul Horezului dinspre Râmnic, într-o dupa-amiază din acel an al decretului regal. Şi eu eram acum 80 de ani orfanul învătătorului binefăcător, erou al Războiului de Reîntregere a Ţării, mort la Tiraspol la 6 august 1941. Mamele noastre, ale orfanilor, tinere, erau – culmea- prietene şi au rămas aşa până la moarte, cum prieteni am fost noi, orfanii, până la despărtirea noastră din Ajunul Crăciunului trecut. Viaţa a făcut ca această copilărie a noastră să se fi petrecut deasupra oricărei duşmănii pentru că eram şi vecini de casă şi de grădină şi colegi de şcoală şi ne-am legat la maturitate şi, mai mult, eu devenindu-i naş de căsătorie şi botezându-i copiii şi uşurându-i, prin intervenţii, absolvirea unei facultăţi. O viaţă, după copilărie, ne-am văzut abia în împrejurări sărbătoreşti, pomenite unele, şi n-avea nicio importanţă faptul că ne revedeam după un an sau chiar doi ani pentru că acea copilărie ne-a făcut fraţi pentru totdeauna.

N-am trăit niciodată, până la despărţirea din Ajunul Crăciunului, sentimentul singurătăţii disperate ca şi când cineva mi-ar fi scurtat mie viaţa cu numărul anilor copilăriei răpite.

Au trecut doar câteva zile şi m-a părăsit, chiar în Ajunul zilei lui Eminescu, pe neaşteptate, un alt personaj dintre muritorii despre care vorbea Marquez,  un prieten de o jumătate de viaţă care, acea jumătate de viaţă, a fost oglinda de cristal a sufletului meu şi cu care abia hotărâsem, încurajându-ne reciproc, să ieşim în pridvorul acestei primăveri şi să ne lăsăm duşi, împăcaţi, de curgerea vieţii.

Hotărâsem să plecăm, ajunşi în acest pridvor, fiecare la el acasă, la rădăcinile lui, el, la Viişoara, lângă Dunăre, eu, la Slătioara, în Oltenia de sub munte, două universuri ţărăneşti cu nume mângâiat.

Dar el s-a grăbit şi, într-o dimineaţă, devreme, nu i-au trebuit mai mult de 10 minute ca să părăsească această lume, căutând cu ochii un colţ al încăperii în  care se odihnea, în care cei din jurul lui cred şi ştiu că îşi vedea părinţii.

Ţăranii, chiar ajunşi savanţi de talie mondială, cum a fost prietenul meu Vasile Cândea, marele profesor chirurg care a făcut să bată din nou mii de inimi şi să lungească viaţa ca prin minune unor mii de oameni, ţăranii aceştia au, în determinarea lor spirituală, cultul părinţilor şi îi văd în clipa lor din urmă ca şi când i-ar vesti că se duc la ei. E o filosofie înaltă moral care însufleţeşte mitologia ţărănească şi o face identitară la români.

Aşa am trăit sentimentul că mi-a fost pusă sub semnul întrebării şi curgerea vieţii căreia ne hotărâsem noi să-i dăm ascultare, ieşind împreună în primăvară.

La Râmnic şi la Slătioara am fost aşadar trei zile, la 88 de ani, să-mi regăsesc viaţa trăită între cele două despărţiri pomenite şi lumina şi decorul spectacolului vieţii când s-a petrecut tinereţea mea şi scrierea cărţilor mele şi înfiriparea viselor mele şi tămăduirea suferinţelor mele şi curajul care m-a făcut întotdeauna să o iau de la început. Din nefericire, nu mai era nimeni dintre aceia care-mi puteau fi martori, în afara propriei mele amintiri.

N-am avut curajul să mă duc la niciun cimitir, speram să-mi regăsesc puterea de a mai lua-o încă o dată de la început.

Munţii Căpăţânii erau la Slătioara la locul lor, ninşi ca în timpurile normale, Măgura Slătiorului străjuia încă, pentru mine, destinul verticalităţii ”personajului controversat” şi am revăzut-o de la fereastra în faţa căreia am visat, astfel încât mi-a reapărut ca argumentul moral al ţăranilor mei şi al meu. N-am mai văzut cerul Slătioarei pentru că nu m-au mai ajutat ochii, cerul în care părinţii şi străbunii mei ştiau că, dacă ai şi sufletul curat, când e senin, îl poţi zări şi pe Dumnezeu.

La Râmnic, mi-am amintit mai ales de copilul care lovea, la începutul toamnelor, cu botul pantofilor, roadele coapte care cădeau din castanii roşii şi se rostogoleau, sunând ca nişte zurgălăi pe trotuarele bulevardului Tudor Vladimirescu, care începea de la picioarele statuii Libertăţii.

A trebuit să mă întorc la singurătatea la care mă obligă oraşul în care stau ca să dau un răspuns nefericitei împrejurări ca o pecete de pecingine a imoralităţii în care ne scufundăm, împrejurare descrisă de Tudor Gheorghe în versurile: ”Au făcut copiii noştri dinţi/ Muşcă din bunici şi din părinţi/Muşcă din văzduh şi din pământ/Muşcă şi din morţii din mormânt”( titlul tabletei de vinerea viitoare).

Până atunci mă bucur de bucuria speranţei cuprinsă în chipul primei flori din Bucureştii acestei primăveri, aprinsă în merişorul roşu sprijinit de zidul grădinii mele din Cotroceni.