ADHD-ul societăţii româneşti

Evenimentele din această săptămână mi-au readus în minte o înşiruire de cuvinte scrise de unul dintre gânditorii pe care l-am descoperit când eram elev de liceu. Nu ştiam, la vremea aceea, cât de tare mă vor influenţa ideile pe care le descopeream, însă eram fascinat cum Nietzsche reuşea să strângă esenţe în doar câteva cuvinte. Mostra: „Prostiile debitate de înţelepţi nu sunt crezute: ce prejudiciu cauzat drepturilor omului”[1].

Preşedintele Iohannis oferă ca reacţie la presiunea publică pusă de Coaliţia pentru Familie şi susţinătorii ei o declaraţie de maxim bun simţ prin care ne îndeamnă să renunţăm la ataşamentul exagerat la unele crezuri religioase, mai ales atunci când dublăm această credinţă cu o totală intoleranţă faţă de „adversar”. Că ne place sau nu, termenul de „fanatic” a fost folosit de Preşedinte în perfect acord cu sensul denotativ al acestui cuvânt, iar reacţiile pe care declaraţia-îndemn a domniei sale le-a avut nu fac decât să întărească că mai avem multe de învăţat din cele ce ţin de drepturile omului şi valorile europene.

La îndemnul şi cu sprijinul direct al Bisericii Ortodoxe Române, 3 milioane de români au exprimat un punct de vedere. Nu vreau să pun în discuţie corectitudinea acestui demers şi a acestui punct de vedere (mi-am exprimat de mult poziţia pe subiectul solicitării modificării prevederilor constituţionale privind familia), doar sper că prin ceea ce scriu să pot iniţia o dezbatere asupra modului în care „majoritatea” se raportează la „minoritate” atunci când poziţii de genul celei exprimate de dl. Iohannis apar

BOR a ţinut să sublinieze faptul că demersul civic mai sus menţionat „este legal” şi că, în condiţiile în care a fost validat de CCR, nu poate fi considerat „intolerant” sau un ataşament exagerat la o credinţă religioasă (fanatism). Ce uită să spună înalţii prelaţi ai Bisericii Ortodoxe este că istoria, inclusiv cea a României, ne arată sute de fapte pe care acum le catalogăm drept „orori” sau chiar „genocid”, dar care în anumite perioade erau considerate „legale” şi erau puternic susţinute de cetăţeni. Fie că vorbim de robie, uciderea celor ce erau considerate „vrăjitoare”, de îngrădirea dreptului la educaţie şi participare politică pentru anumite categorii de oameni, de interdicţia de a deţine proprietăţi sau acordarea unor raţii de alimente în perioada de război diferenţiate pe criteriu de apartenenţă la o minoritate sau o credinţă şi multe altele erau legale şi susţinute de majorităţi. Erau actele mai sus menţionate dovadă a fanatismului şi intoleranţei, inclusiv religioase? Sigur că da!

„Societatea poate aduce, şi aduce efectiv, la îndeplinire singură propriile-i hotărîri; iar dacă ea emite hotărîri greşite, în locul celor corecte, sau dacă hotărăşte acolo unde n-ar trebui să se amestece, ea exercită o tiranie socială mai înspăimântătoare decât multe alte feluri de opresiune politică, deoarece, deşi nu se bazează pe pedepse atât de grele, ea lasă mai puţine portiţe de scăpare, pătrunzînd mult mai adânc în viaţa oamenilor, pînă în cele mai mici amănunte, şi robindu-le chiar şi sufletele.”[2]

J. S. Mill nu este singurul care vorbeşte despre „tirania majorităţilor”. „Argumentum ad populum” a fost ideea folosita pentru a promova intoleranta şi opresiunea de mai toate formele de conducere tiranică, fie că vorbim de cea a lui Mao sau de cele guvernate de Hitler sau Stalin. Pentru a diminua efectele tiraniei majorităţii, foarte mulţi gânditori au simţit nevoia să sublinieze faptul că democraţia este bazată pe respectarea diversităţii şi unicităţii fiecărui individ şi că libertatea ta de acţiune trebuie să se oprească atunci când libertatea mea este încălcată, chiar dacă tu ai mai mulţi susţinători decât am eu. Preşedintele României a făcut un apel la respect şi toleranţă, iar acest lucru a fost primit cu creştinescul „HUO”.

Tot de lipsa noastră de educaţie ( în a fi toleranţi, a oferi respect şi a ne asuma unele valori care ţin de valorizarea diversităţii) vorbim şi atunci când trebuie analizăm cazul copilului diagnosticat cu ADHD care nu mai este primit în clasă de părinţii şi elevii unei şcoli din Piteşti. „A fi diferit”echivalează în ochii multora dintre noi cu a fi inferior, iar asta ne duce de multe ori la nevoia-dorinţa de a-i „ascunde”. Am ascuns copiii abandonaţi în orfelinate, pe cei cu HIV în centrele speciale, pe „handicapaţi” îi izolăm în şcolile speciale, pe cei săraci i-am pus după ziduri pe care le construim, iar noi ne simţim superiori clamându-ne „dreptul tiranic” conferit de apartenenţa la o majoritate.

De astăzi, eu sunt minoritarul absolut. Sunt o persoană gay care este lovită şi tunsă pe stradă de „tineri frumoşi si cuminţi”, sunt o femeie hărţuită doar pentru că are sâni şi este frumoasă, sunt un copil cu ADHD care este gonit din şcoală pentru că deranjează, sunt o puştoaică cu sindrom Down care este legată de scaun şi a cărei gură este acoperită cu bandă adezivă de către cei ce ar fi trebuit să aibă grijă de ea şi sunt un sărac care trăieşte în spatele unui zid construit de Primărie pentru a proteja vecinii. Sunt toate acestea şi tot ceea ce poate însemna o minoritate care generează în rândul majorităţii nevoia de a o respinge şi de a „ajusta” prevederile legale, astfel încât viaţa lor să fie scutită de prezenţa mea.

Datoria noastră, a celor ce credem ca fiecare dintre noi are dreptul la cele mai bune servicii şi că majorităţile nu trebuie să pătrundă în viaţa privată, nu este să ne facem că nu îi vedem pe cei care sunt diferiţi. Noi trebuie să îi vedem, să încurajăm să se exprime şi să obligăm instituţiile să găsească mecanisme sociale şi legale pentru a face ca fiecare roman să se simtă respectat de stat şi de cel de lângă el.

[1] Nietzsche, F. Dincolo de bine si de rau, Ed. Teora, 1998, p.37
[2] Mill, J. S, Despre Libertate, Ed. Humanitas, 1999, p.11