Muncim asiduu peste program, construim cariere, delirăm politic, asumăm partizanatul electoral, declamăm sloganuri şi ne credem nemuritori. Sperăm, la final, c-am tras şi lozul câştigător.

Boala ni se pare o himeră, iar timp pentru melancolii, reflecţii profunde sau încetiniri duhovniceşti n-avem. Suntem ocupaţi, grăbiţi, zeloşi. Ne simţim demiurgi ai unei biografii îndrăzneţe. Suntem stăpânii clipei.

E suficient să te lovească trenul unei lungi suferinţe ― pierderea unei slujbe, moartea unui om drag, divorţul nedorit (dar banalizat) ― pentru a înţelege precaritatea vieţii şi caracterul vulnerabil al tinereţii. Ne-am planificat fericirea şi, totuşi, în chestiunile esenţiale... am clacat fantezist. 

Circumstanţele exterioare ale vieţii — modele culturale, economia, pandemia — ne marchează implacabil existenţa. Suntem striviţi, parcă, de forţe uriaşe ale istoriei — mişcări seismice la nivel politic, ideologii dezlănţuite global, isterii colective şi legităţi oarbe.

Am vrut să construim fericirea pe cont propriu, dar ne vedem prinşi precum lemnul butoiului într-un cerc de fier. Ne-am luat maşină sau casă, dar nu putem cumpăra autostrăzi. Ne creştem copiii talentaţi, dar calitatea şcolii n-o mai controlăm tot noi. 

Am avut cândva puterea de-a schimba o lume (s-a întâmplat 1989), dar lumea astăzi are puterea de-a ne schimba profund. Ne declarăm liberi, dar acţionăm ca jucăria celor care mint, prostesc şi manipulează. 

Suntem, în cea mai bună variantă, un Albatros înlănţuit, ca-n poezia lui Baudelaire sau poate nişte simple personaje din povestea lui Tolstoi despre „Război şi pace”. 

Asfinţitul oricărei tinereţi invită la umilinţă şi adevăr...