Aleşii şi alegătorii din 2014 (II)

După schimbări constituţionale, aderare UE, o criză economică şi o criză a partizanatului, am ajuns unde eram: În turul doi al alegerilor prezidenţiale--şi unii îşi doresc un preşedinte socialist; şi alţii îşi doresc orice altceva. Orice altceva se schimbă în România, asta nu se schimbă. Asta pare să fie alegerea, repetitiv până la permanenţă, într-o ţară în tranziţie.

În articolul precedent am încercat să descriu situaţia cetăţeanului faţă cu politica în România. Viaţa publică, în loc să fie transparentă, este opacă. Îndeobşte, învinuim conivenţe, conspiraţii şi acţiuni criminale. Dar este posibil că opacitatea lumii politice să fie în parte măcar efectul inocenţei lumii noastre naturale, în care alegerile niciodată nu au consecinţe foarte serioase. Dar unele alegeri au consecinţe foarte serioase, mai ales alegerile prezidenţiale.

Oricine ştie că alegerile în România din 1990 încoace sunt disputate între candidatul socialist şi celălalt candidat. Speranţa socialistului sunt victoria în primul tur; speranţa celuilalt este în turul doi. Ce este aiurea aici este că socialistul original al României, Iliescu, este patronul acestei constituţii, care după 1990, nu a ajutat prea mult partidul socialist. Îi spun partidul socialist pentru că multe alte lucruri se schimbă în nume, dar S pentru socialism rămâne. Evident, era imposibil de prezis ce efect va avea legea electorală asupra situaţiei politice.

Cei care nu ne-am resemnat cu un viitor latin american în care un partid socialist conduce în perpetuitate sau până la colaps sau lovitură de stat avem motive de speranţă: Alternativa la socialism câştigă în turul doi destul de des. Motivul de disperare este la fel de evident: Omul, partidul, mişcarea, ideologia--se schimbă aproape mereu, de la alegere la alegere. Arta asocierii, perfecţionată de americani, este mereu improvizată de români, fără succese răsunătoare. Dar o dată la 4-5 ani, resurse necunoscute sunt dovedite şi, destul de des, ţara arată din nou că alternanţa la putere este posibilă, deşi nu este evident ce principii o ghidează.

Observaţiile din acest articol vor fi restructurate şi dezvoltate ca reflecţii asupra situaţiei partidelor şi a constituţiei la sfârşitul acestei serii. Acum, trebuie să vedem un pic mişcarea în politica românească. Deşi puterile de guvernare rezidă în parlament şi prim-ministru--deşi alegerile prezidenţiale şi parlamentare au fost separate--totuşi suntem la fel de obsedaţi de alegerile prezidenţiale în 2014 pe cât eram în 2004 sau înainte. Alegerile prezidenţiale sunt singurele care par cu adevărat democratice, în sensul că poporul le ia cel mai în serios dintre diferitele feluri de alegeri prin care alegătorii sunt păstoriţi de partide.

Oare va fi la fel peste 10 ani? Dacă experienţa ne poate învăţa ceva, răspunsul este--depinde de ce alegem. Dacă socialiştii ajung să controleze puterile alese, vor controla statul. În acest caz, o schimbare serioasă este posibilă, chiar probabilă. În România, un război civil pare să fie luptat în instituţiile statului, între principii şi interese care sunt numai incomplet anunţate de numele partidelor sau asociaţiile de partizani. Acest război ar putea fi câştigat prin capturarea oficiului executiv. Omul care conducea România ultima dată când s-a întâmplat asta este în închisoare pentru cum a condus ţara...

Dacă alegem alternativa la socialism, experienţa ne sugerează că avem două alternative. O prăbuşire a coaliţiei dublată de incompetenţă la guvernare--modelul Constantinescu, să-i zicem. Sau o prăbuşirea a coaliţiei urmată de lupte politice foarte inteligent executate--modelul Băsescu. Diferenţa evidentă dintre cei doi non-socialişti este că domnul Băsescu a fost reales. De fapt, a fost ales de patru ori, într-un anume sens. Asta este probabil ceva ce România nu va mai vedea vreodată. Lecţiile pe care trebuie să le învăţăm din această experienţă este că succesul electoral şi buna guvernare sunt lucruri diferite şi că succesul electoral este mai important pentru ţară, pentru că numai succesul electoral poate da stabilitate lumii politice.

Dar în 2014, domnul Băsescu încetează de a fi lucrul solid în fluiditatea lumii politice locale. După 10 ani, variile coaliţii electorale prin care a apărat oficiul executiv s-au prăbuşit toate şi domnul preşedinte pare să sprijine o candidată care nici nu are experienţă politică, nici nu a reuşit să câştige un partid politic şi nici nu a fost capabilă să câştige opinia publică. Pe scurt, instituţional domnul preşedinte prezidă asupra unui dezastru. Acesta este marele său eşec şi aceasta este situaţia noastră. Din fericire, ţara este mai bine guvernată azi decât acum 10 ani şi am trecut printr-o criză economică globală fără un colaps politic sau social.

Cealaltă creatură a politicii domnului Băsescu este doamna Macovei, care a fost ministru de justiţie şi pare să fi fost instrumentul care a dus la criza noastră politică de astăzi. Din cauza acestei femei, care nu este politician, mulţi politicieni au ajuns în închisoare sau se tem că vor ajunge. Vedeţi deci diferenţa dintre buna guvernare şi succesul electoral. Dar această femeie nu ştie să câştige opinia publică şi nu poate forma un partid, astfel încât pare condamnată să dispară din politică--să ajungă să nu îşi poată apăra munca, asemeni preşedintelui care a creat-o ministru. Suspiciunea mea este că dacă aflaţi cine a votat această femeie, veţi afla că partea din ţară cel mai serios opusă socialismului s-a arătat prin actul de voinţă care este votul.

Dar alternativa la socialismul prim-ministrului este domnul Iohannis. Acest om este un politician, diferit de domnul Constantinescu, dar nu un politician de partid, de succes, de guvern şi de talent, ca domnul Băsescu. Este un om, se pare, fără trecut, deci fără reputaţie. Toţi care nu ne-am resemnat să fim conduşi de domnul Ponta şi de asociaţii săi care scapă de justiţie ne uităm spre viitor când ne uităm la acest om. Acest om este creatura partidelor care ni l-au adus pe domnul Băsescu, dar aceste partide par să se fi distrus reciproc. Aceasta este promiscuitatea barbară a politicii române. Toţi sperăm, în secret măcar, că acest om, asemenea preşedintelui se va dovedi independent de partidele care l-au creat pentru scopuri electorale.

Deci vom rejuca drama jucată de toate coaliţiile precedente: Este acest om capabil să transforme acordul post-electoral într-un acord politic serios, care să creeze legături mai puternice decât interesul de sine care guvernează, prost, partidele politice din România? Nu văd motive bune de a spera, pentru că omul nu este un politician de partid şi nu pare să aibă o mare influenţă. Totul pare că va fi decis, dacă va câştiga alegerile, de o situaţie în care există un partid al preşedintelui şi un partid al primului-ministru şi se vor lupta pentru a defini esenţa puterii executive. În cazul unei victorii Iohannis, dezordinea lumii în care politicienii ajung în închisoare va continua; în cazul în care pierde, oamenii azi ameninţaţi cu închisoara îşi vor pierde orice frică.