Alina Mungiu-Pippidi: Nesimţirea celor care se opun legii antifumat

Publicat:
Ultima actualizare:
Alina Mungiu-Pippidi este preşedintele Societăţii Academice din România (SAR)
Alina Mungiu-Pippidi este preşedintele Societăţii Academice din România (SAR)

În anul 1989, când zidurile cădeau peste tot, numai la noi nu – într-adevăr, judecând după rata divorţurilor din anii terminali de la Medicină ai fi zis că noi înălţam zilnic unele noi, dar era doar efectul căsniciilor temporare create de repartiţia obligatorie – am prins un bolnav fumând într-un salon. Era un fumător cronic, care avea deja un picior amputat din cauza bolii arteriale periferice şi o mână bandajată.

Bolnavul, un tupeist incurabil, care găsea o mare plăcere să sfideze destinul, nu se deplasa uşor din pricina cârjei. Ca atare, fuma în salon, contribuind direct la lipsa de troficitate a mâinii lui stângi, cu care nu mai putea ţine ţigara, ce să mai spun de cârjă, fuma într-unul dintre saloanele de chirurgie ale marelui spital universitar, în care erau circa şaizeci de bolnavi, deşi atât infirmierele, cât şi alţi bolnavi, încercau să-l oprească.

Am încercat şi eu. Nu eram prea redutabilă, un medic stagiar de gardă, de numai 25 de ani, dar cu o oarecare persistenţă şi autoritate naturală. Nici vorbă. A râs de mine şi încă mă târguiam cu el când în salon a intrat doctorul T. Doctorul T, acelaşi care după Revoluţie, târziu, avea să-mi refuze transferul spunând ce pierdere ar fi fost dacă părăseam spitalul (nu e clar pentru cine), nu avea mai mult de 1,75 m, dar a venit cu paşi mari, în ţinuta chirurgicală de vară, adus de o infirmieră, şi s-a oprit lângă patul nostru. A luat ţigara bolnavului şi a strivit-o sub călcâi. A luat apoi cârjele şi le-a aruncat pe rând, una după alta, de-a lungul salonului, între cele două şiruri de paturi. Noi eram toţi încremeniţi. Pe urmă a spus, fără să ridice excesiv vocea.

„Eşti externat. Când o să vii din nou, ca să îţi tai încă o mână, şi încă o mână, n-o să pot să te refuz, deşi va fi risipă de banii Sănătăţii. Dar până atunci, nimeni din spitalul ăsta nu va mai fi intoxicat de tine. Afară imediat! Nu ai decât să te târăşti până la ieşire”.

Bolnavul, desigur, nu s-a târât. L-am sprijinit eu. Tot timpul acesta îmi sufla respiraţia lui plină de tutun în faţă şi îmi spunea porcării despre doctorul T. L-am târât în camera de gardă şi i-am făcut foaia de ieşire. I-am dat cârjele înapoi. În tot acest timp nici nu m-am mai gândit că în tinereţea mea fumasem şi eu. Când voiam să cresc mare şi să ajung ca Ernest Hemingway. Mă lăsasem doar pentru că la facultate studenţii arabi, ştiind că taică-meu era profesor, încercau mereu să îmi plaseze cartuşe de ţigări. Am început să spun că nu fumez, ca să scap de ei, şi după aceea nici nu am mai fumat. Aşa eram mai la adăpost.

Lupta împotriva tutunului în America a început ca o bătălie a unui sistem de asigurări întins peste limită – SUA are, şi azi, cele mai mari cheltuieli medicale publice pe bolnav, şi ca procent din cheltuiala publică, deşi destui oameni, înainte de Obama Care, nu erau nici măcar asiguraţi medical. Cum nu erau asiguraţi nici majoritatea tinerilor care au ars în Colectiv şi pe care s-a dus, din cauza expunerii publice, o sumă care ar fi ajuns pentru sute de alţi bolnavi care trag să moară, dar al căror caz nu captează atenţia presei. Presă care se ocupă şi azi de ce poate vinde ziare – al cui cadavru s-a rătăcit unde şi ce firme au dat sponsorizări la SMURD. Când de fapt asta nu contează deloc – trebuie sponsorizări la SMURD pentru că nu se alocă un procent suficient din cheltuielile publice pentru sănătate. În nicio ţară coruptă sănătatea nu capătă bani, că nu se pot fura aşa de uşor, ia să îi dăm şi se rezolvă imediat. Iar riscul se rezolvă punând detectoare de fum, ca în toată lumea, peste tot – noi nu le punem, că suntem singura ţară europeană în care fumatul în spaţiile publice e permis, printr-o minciună – aceea că spaţiul unde se fumează şi cel unde nu se fumează pot fi separate. În realitate, faceţi un tur în restaurantul din spatele Palatului de Justiţie dacă vreţi să vedeţi cum iese fumul valuri pe uşi şi pe ferestre. Dacă e aşa în templul statului de drept, e clar cum e în rest.

Pe vremea doctorului T. se ştia deja că fumatul reduce capacitatea pulmonară, dă bronhopneumopatie cronică obstructivă şi cancer de plămâni. Azi s-au strâns dovezi destule nu asupra răului pe care bolnavul meu şi-l făcea sieşi – asta ştiam şi noi – ci celorlalţi. Ceea ce se numeşte fumat la mâna a doua, adică reziduurile inhalate de oamenii care nu fumează, dar sunt forţaţi să fie în preajma unui fumător, că sunt familia, colegii sau nişte necunoscuţi, au fost amplu documentate. În fiecare an, circa 40.000 de morţi din SUA sunt direct atribuibile fumatului la mâna a doua, 7.000 de cancer şi restul de inimă. Între 1964 şi 2014, 2.5 milioane de oameni au murit din cauza expunerii la fumatul altora, doar în SUA.1  Nu există expunere nepericuloasă la fumat şi chiar cea de durată scurtă creşte riscul de atac de cord.

Drama de la Colectiv a avut o singură urmare bună – că Parlamentul a trecut în sfârşit peste lobby-ul firmelor de tutun şi a interzis fumatul complet, în toate spaţiile publice. De la acest gest de normalitate, auzim doar ameninţări că oricum legea nu se va aplica – cine crede în statul de drept la români – sau pledoarii că e fascist legiuitorul care discriminează astfel 28 la sută din populaţie, cât înţeleg că reprezintă fumătorii, ale căror drepturi fundamentale ar fi astfel lezate.

Vezi însă că nu e aşa. Singurele drepturi de care ne putem bucura sunt cele pe baza libertăţii pozitive, aceea în care nu faci rău altuia – altfel, lumea e Jurassic World sau mai rău. Nimeni nu are dreptul să intoxice pe altcineva, nici dacă îi e rudă, şi statul are obligaţia de a proteja pe cetăţenii săi. De fapt, statul ar trebui să facă mai mult, să apere pe copilul nenăscut de mama sa care fumează, şi pe cel minor de părinţii lui care îl intoxică. Dar statul nostru, modest, încearcă deocamdată doar să apere spaţiul oficial public, deşi spaţiul public e oricare spaţiu împărţit cu alţi oameni, că e pe teritoriu public sau privat.

De asta cei care îşi revarsă furia zilele astea pe legea contra fumatului nu fac decât să abuzeze de dreptul lor prezumat de a face rău altor oameni pentru o plăcere de a lor. Animalele nu fac aşa ceva. Suntem toţi oameni şi avem toţi vicii, dar cu toate astea nu putem da frâu liber psihopatiei, adică ideii că interesul nostru are o îndreptăţire superioară faţă de al oricui altcuiva. Dacă te-ai sinucide, te-ai întinde pe covorul cel bun şi ai lăsa restului familiei obligaţia să cureţe sângele? Cine vrea să sfideze moartea are tot dreptul, dar numai atâta vreme cât nu pune pe alţii în pericol. Dacă fumezi cu copilul tău în casă, eşti mai rău ca un animal, şi fumătorii să nu se mire dacă o să le creştem treptat şi contribuţia la sănătate, că nu e normal ca un om cu un stil de viaţă sănătos şi unul nesănătos să plătească la fel. Practic, fumătorii când nu ne otrăvesc direct, ne cheltuiesc disproporţionat banii din bugetul de sănătate – şi mai vor să fie şi populari, scriind articole impertinente despre dreptul lor de a impune riscuri neconsimţite altor oameni.

Puteţi comenta acest articol pe www.romaniacurata.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite