"Am contribuit la pregătirea a peste 7.000 de studenţi"

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Era clar că va alege drumul ştiinţei încă de când participa, liceean fiind, la concursurile din "Gazeta Matematică". Din 1947, când a devenit student cu acte-n regulă la Facultatea de

Era clar că va alege drumul ştiinţei încă de când participa, liceean fiind, la concursurile din "Gazeta Matematică". Din 1947, când a devenit student cu acte-n regulă la Facultatea de ştiinţe a Universităţii din Iaşi, şi până astăzi, Constantin Corduneanu a bătut multe recorduri. La 78 de ani, e profesor emerit al unei universităţi americane, a şcolit mii de studenţi şi a avut zeci de doctoranzi, a ţinut lecţii şi conferinţe în peste 80 de universităţi din lumea întreagă şi n-a obosit deloc "să predice" matematica.
- Aţi fost legat, timp de trei decenii, de Universitatea din Iaşi... Cum vă amintiţi acei ani?
- Am devenit în anul 1947, la vârsta de 19 ani, student al Facultăţii de ştiinţe a Universităţii din Iaşi, la secţia de matematică. Nu puteam să-mi dau atunci seama că am păşit pragul unei şcoli ştiinţifice de talie europeană, şcoală care se afirmase în planul cercetării ştiinţifice în mod strălucit. Reprezentanţii ei de seamă erau, în ordinea vârstei, Alexandru Myller, Octav Mayer, Mendel Haimovici, Dumitru Mangeron, Ilie Popa, Gheorghe Gheorghiev, Alexandru Climescu, Ion Creangă, Adolf Haimovici. Dar şcoala de matematică ieşeană îşi trimisese fiii şi în alte universităţi româneşti sau din străinătate. Mă refer acum la generaţiile dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Ar fi suficient să-l amintesc pe Isac Schoenberg, venit în USA la începutul anilor 1930, care a devenit o autoritate mondială în domeniul analizei numerice. După metoda sa, bazată pe rezultate clasice, dar adaptate epocii calculatoarelor moderne, s-a calculat cu anticipaţie traiectoria navei cosmice care a dus oameni pe Lună. Consider că a fost un mare privilegiu pentru mine să nimeresc, nu chiar "absolut din întâmplare", în mijlocul unei astfel de comunităţi ştiinţifice, în care criteriul de bază al admiterii erau talentul şi dăruirea pentru ştiinţă. Într-adevăr, am trăit şi lucrat timp de 30 de ani în universitatea ieşeană. Am traversat ani dificili, dar flacăra ştiinţei, păstrată de distinşii dascăli pomeniţi mai sus şi transmisă nouă cu generozitate şi încredere, a fost purtată cu demnitate şi competenţă de generaţiile ce au urmat acelora de dinainte de război.
"Figuram pe lista neagră"
- Cum aţi luat hotărârea de a pleca în Statele Unite ale Americii şi, mai ales, cum s-a produs plecarea?
- În anul 1977, după 30 de ani în învăţământul superior ieşean, m-am aflat în faţa unei dileme: dacă este bine să-mi continui activitatea la Iaşi, unde aveam atâtea persoane apropiate printre profesori şi studenţi şi în ţara mea, unde eram deja membru corespondent al Academiei Române, sau să mă strămut în SUA, unde făcusem deja cunoştinţă cu sistemul de învăţământ şi unde aveam deja studenţi care începuseră să se afirme. La vremea aceea, nu mai ţin bine minte de câte ori figurasem pe "lista neagră" care, prin anii 1950, mergea la Ministerul de Interne, pentru a decide dacă aceia nominalizaţi mai puteau sau nu să continue lucrul la universitate. Funcţionasem deja timp de doi ani ca Visiting Professor în SUA şi publicasem trei cărţi în edituri din New York şi Boston. Deoarece făceam parte din nomenclatură, plecarea mea era foarte problematică, mai ales în timpul activităţii didactice. Eram atunci prorector al Universităţii din Iaşi, însărcinat cu studiile de doctorat, cercetarea ştiinţifică şi, într-o oarecare măsură, cu relaţiile internaţionale. Una dintre invitaţii era de la un centru UNESCO, din Trieste. Am întâlnit acolo pe colegii şi prietenii mei din USA, care, la cererea mea, mi-au găsit două posturi.
- Aţi fost, timp de ani buni, parte a ambelor sisteme de învăţământ. Unde sunt diferenţele majore?
- Când vorbim despre sistemul universitar american, vorbim despre o adevărată galaxie, numărând peste 3.500 de unităţi (universităţi, politehnici, colegii). În SUA şi Canada lucrează peste un milion de cadre didactice universitare. În treacăt, spun că numărul celor de origine română este de câteva mii, numai în domeniul matematicii numărându-se peste 200. Ar fi extrem de hazardat să dau aici o apreciere detaliată asupra sistemului educaţional american, chiar limitându-mă la învăţământul superior. Nu este un secret pentru nimeni că în această ţară există un număr apreciabil (circa 20) de universităţi de primă mărime şi calitate, chiar adoptând standardul mondial. Nu se vorbeşte atât de mult de "reforme", precum în Europa (inclusiv România). Reforma, sau mai curând adaptarea învăţământului la mersul general al societăţii se face tot timpul, de oameni competenţi, în care şcoala are mare încredere. Aici, un tânăr, dar valoros profesor, sub 30 de ani, are dreptul să-şi ia studenţi la doctorat, uneori poate de vârstă comparabilă. Dacă este numit profesor şi are activitate care atestă capacitatea sa, posibilitatea de a conduce doctorate vine de la sine.

Lecţii şi conferinţe în 80 de universităţi din lume
- La ceas de bilanţ, de ce anume sunteţi cel mai mândru?
- În cei 47 de ani de activitate la catedră, din care 26 de ani şi jumătate în ţară, iar 20 de ani şi jumătate în SUA, am contribuit la pregătirea a peste 7.000 de studenţi. Cam 4.000 de studenţi în ţară şi vreo 3.000 în Statele Unite. Am făcut această socoteală în momentul pensionării mele, când mi s-a dat cuvântul să mă adresez adunării generale a membrilor corpului didactic din universitate. Am depus activitate didactică în şase instituţii de învăţământ superior, dintre care trei sunt în România, iar alte trei în SUA. Printre foştii studenţi la doctorat, se numără peste 20 de academicieni şi profesori universitari, atât în ţară, cât şi în străinătate. Profesori secundari, ingineri şi informaticieni sunt cu miile în România, SUA, Canada, Danemarca şi în alte ţări. Mai mult, ca profesor şi cercetător am avut posibilitatea să vizitez şi să ţin lecţii sau conferinţe în circa 80 de universităţi de pe toate continentele, cu excepţia Oceaniei. Îmi propun să ajung cândva şi acolo, unde lucrează, de altfel, mai mulţi profesori universitari produşi de şcoala românească. Fireşte, este o mare satisfacţie să constat acum, când cariera este, practic, de domeniul amintirilor (rămânând totuşi activitatea de cercetare care mă mai ţine încă ocupat), că mulţi oameni de ispravă mi-au trecut prin faţă şi trebuie să mai subliniez faptul că destul de mulţi îşi mai aduc aminte de mine.

Universitarii americani nu trebuie să se milogească la guvern pentru pensie
- În România e o întreagă discuţie pe seama vârstei de pensionare a dascălilor din mediul universitar. Americanii au adoptat însă cu succes un sistem prin care-şi ţin aproape profesorii de marcă. Ce presupune acest statut de "profesor emerit"?
- Titlul se acordă profesorilor pensionari care au desfăşurat o activitate didactică şi de cercetare recunoscută şi în afara universităţii. Această calitate dă dreptul la păstrarea biroului de lucru, servicii de secretariat şi bibliotecă, participarea în comitete ale universităţii, precum şi dreptul de a reprezenta universitatea la diverse manifestări sau acţiuni. De peste zece ani, mă "complac" în această situaţie şi sper să pot continua şi după vârsta de 80 de ani, care va veni în mai puţin de doi ani. Ca oricărui pensionar de la universitate, aceasta îşi asumă responsabilitatea menţinerii asigurării de sănătate pentru restul vieţii. Vreau să menţionez faptul că avem acces, prin asigurare, la serviciile şcolii medicale a universităţii statului Texas, din oraşul Dallas, la doar 25 km de Arlington, şi că în această şcoală medicală activează patru laureaţi ai Premiului Nobel. Trebuie să fiu sincer şi să declar că nu prea îmi vine să mă mut de aici. Îmi aduc aminte de grevele profesorilor universitari din Italia sau Franţa, de acum câţiva ani. Desigur, nimeni nu contestă nivelul înalt la care se află învăţământul superior în aceste ţări. şi, inclusiv, meritul acelora care şi-au dedicat viaţa carierei universitare. Grevele aveau ca obiect faptul că guvernele, care erau responsabile şi de cuantumul pensiilor, intenţionau să le reducă în mod substanţial. Colegii americani erau întrucâtva miraţi că aceste greve aveau loc. Aceasta pentru că profesorii americani ştiu că atunci când trebuie să se pensioneze, acumularea pe care au realizat-o la Casa de Pensii (sau la una dintre societăţile de asigurare de bună reputaţie) este cea care determină cuantumul pensiei şi nu mai are loc nicio discuţie cu autorităţile universitare. Am detectat, uneori, la colegii mei din State, chiar remarci ironice, cât priveşte "naivitatea" colegilor din Europa, care trebuie să se milogească la guvern pentru a-şi asigura traiul.

Moisil l-a sprijinit să-şi publice prima carte
La 28 de ani, eram deja lector la Facultatea de Matematică şi Fizică de la Iaşi şi coleg cu aproape toţi cei care îmi fuseseră profesori. De la minister a venit o nouă programă de învăţământ, care prevedea şi un curs de "Analiză Numerică şi Teoria Aproximaţiei". Un astfel de curs nu mai apăruse până atunci în programele noastre. Venerabilii mei profesori mi-au spus că ar fi bine să iau eu acest curs, motivând "că-mi va prinde bine". Desigur, nu am putut refuza şi am început să pregătesc conţinutul cursului. Mi-a plăcut mult Teoria funcţiilor aproape periodice, pe care am prezentat-o studenţilor ca pe un capitol al teoriei aproximaţiilor. Am scris un articol de prezentare la nivel de popularizare, dar a fost refuzat de "Gazeta Matematică" (una din "moaşele" mele întru ale matematicii), apoi am scris un ciclu de lecţii pe această temă. La sugestia şi cu sprijinul Acad. N. Teodorescu, pe atunci decan al Facultăţii de Matematică şi Fizică din Bucureşti, am trimis manuscrisul la Editura Tehnică. şi aici a fost refuzat, cu motivaţia că ar fi de nivel prea înalt pentru ingineri. Cum nu m-am lăsat uşor descurajat în viaţă, m-am adresat Acad. Grigore Moisil, care a prezentat manuscrisul Editurii Academiei, unde a şi apărut ca prima mea carte, în anul 1961.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite