Ambasadori

Un politician spune despre un ex-fotbalist prins cu mâţa în sac, de unde i se trage şi o condamnare, că ar merita graţiat pentru că a fost un „adevărat ambasador al României“. Mă întreb: are nevoie o ţară văzută prost de asemenea „ambasadori“?

Înainte de a răspunde, o amintire. Acum câţiva ani, în drum cu Tarom-ul spre Paris, am observat o mişcare bizară. La scurt timp după ce am decolat şi am atins înălţimea de croazieră, un creator de modă şi „modelele“ sale au trecut, invitaţi fiind de însoţitoarea de bord, de la economy la clasa business. Am apăsat butonul şi am chemat persoana în cauză, întrebând de ce practică pe faţă discriminarea între pasageri. Răspunsul: aceştia reprezintă România la un important festival! Replica mea: şi eu o reprezint! Ţn conferinţe la universităţi de prestigiu!

Morala incidentului este mai mult decât limpede: nu prea ştim cine şi cum ne reprezintă. Ne luăm după notorietatea „stelară“ de acasă, ignorând că majoritatea lumii civilizate nu poate fi cucerită prin mojicie, ţopism sau alte forme de vulgaritate. România are, din păcate, un enorm deficit, improvizând mai tot timpul. La târguri de turism sau de carte, standul nostru este de regulă modest, lipsit de culoare, populat de funcţionari plictisiţi, dezinteresaţi, vădit preocupaţi de listele de cumpărături primite la plecare.

Inadecvarea supremă a „ambasadorilor“ noştri se vede, iată, în Parlamentul European. Personaje fără profil, incapabili să se exprime în alte limbi, ponosiţi intelectual şi cu ochii ţintă la diurnă, majoritatea aleşilor de la Bruxelles nu sunt mai breji decât pleava trândavă din Casa Poporului. Dimpotrivă. Prestaţia celor de pe scena europeană sare mai curând în ochi. Motiv, sper, ca la alegerile europarlamentare de anul acesta partidele să fie mai selective în alcătuirea listelor şi alegătorii mai critici în cabinele de vot.

Revenind la fotbalist, cred că aici se amestecă voit planurile. Notorietatea rezultată din performanţa sportivă nu este un cec în alb. Gravitatea faptei penale nu este micşorată în funcţie de cel care o săvârşeşte. Am suspenda principiul egalităţii în faţa legii. Unui model public, cum a fost/este sportivul în cauză, i se cere chiar mai multă corectitudine decât unui anonim. În fine, dacă furtul ajunge subiect de dezbatere, unii fiind de părere că prestigiul hoţului relativizează paguba, să nu ne mirăm că România va fi în continuare percepută negativ. Adică pe măsura „ambasadorilor” ei.