Societate

articolul anterior articolul urmator

Amintiri uitate (I). Bruma care ţine loc de zăpadă

1
13 Dec 2019 07:55:41
Dinu Săraru

Azi, când citiţi aceste rânduri şi este 13 decembrie, la Slătioara bruma ţine încă loc de zăpadă. A nins de curând până spre poalele munţilor Căpăţânii din Oltenia de sub munte şi, bieînţeles, şi la Rânca. Nu mai văd de la o vreme zăpada, decât în frânturi de imagini fulgurante, ochii mei şi-au pierdut puterea de a ajunge până la munţi, însă mi închipui tiviţi de prima zăpadă şi câteodată îmi licăreşte vârful Păpuşa.

În copilărie trăiam cu speranţa că, dacă omul e cuminte şi cinstit, şi cuviincios, şi credincios, în octombrie, când începeau să cadă zăpezile pe munţii atât de apropiaţi, puteai vedea cum urcă urşii, unul după altul, înnotând prin nămeţi. Şi mai credeam că omul cuminte şi credincios dacă se uită spre cerul senin al Slătioarei, stăruitor şi răbdător şi hotărât, ochii îl ajută să-l vadă pe Dumnezeu.

Atât era de aproape Dumnezeu de om la Slătioara, încât nu trebuia să fii decât cuminte şi credincios ca să-l vezi până să înceapă să ningă, fiindcă la Slătioara octombrie era timpul numai al brumelor.

Acum brumele ţin loc de zăpadă şi la 13 decembrie, la Slătioara, şi cum zicea ultimul coleg de şcoală primară al meu, colonelul Titu Ciolompu, nici oamenii nu mai sunt credincioşi ca altădată, nici puterea ochiilor lor nu-i mai ajută să-l vadă pe Dumnezeu.

Colonelul Titu Ciolompu este singurul ţăran din Slătioara care a ajuns la gradul de colonel fiindcă a vrut el să fie militar şi neapărat colonel şi, după şapte clase, câte se făceau odinioară, a fost prin atâtea şcoli militare până a ajuns colonel la o vârstă foarte fragedă, dar pe merit.  Însă, într-o zi,  şi-a dat seama că meseria de ţăran e mai aproape de el, chiar dacă mai grea, şi m-a rugat să intervin la forurile vremii să fie înţeles şi să fie lăsat să se întoarcă acasă.

Povestea lui seamănă cu povestea tânărului din ”Cei şapte magnifici”, care nu-i mai urmează în aventura lor şi rămâne în satul abia eliberat de către aceştia de asuprirea unor bandiţi, încurajat de înţeleptul satului care-i spune că e mult mai greu să rămâi la coarnele plugului, să te însori, să faci o familie, să faci copii şi să întemeiezi astfel viitorul.

” – Acum, dacă lumea s-a îndepărtat de Dumnezeu, s-a învăţat, din nefericire, cu războaiele, şi se ameninţă cu ele în fiecare zi, de la un capăt la altul al pământului” – zice colonelul Ciolompu, de fapt, fostul colonel Ciolompu, ţăranul de azi ajuns la 89 de ani.

” –Însă, mai zice el, chiar dacă eşti credincios, pe noi, ăştia bătrânii, nu ne mai ajută nici ochii să-l vedem pe Dumnezeu.”

Colonelul Ciolompu era, când a plecat la armată, Titu Ciolompu, fiul lui Ciolompu al lui Mândră. De când s-a întors în sat, nu mai este nici Titu, nici fiul lui Mândră, ci doar domnul Colonel.

”- Unde e, Tonico, domnul colonel? o întreabă câte cineva pe soţia lui.

”- Acum, dimineaţă, el a muls vacile.”

”- Unde e, Tonico, domnul colonel?    

” – În luncă, la cosit otava.” Şi în câte o duminică dimineaţa auzi cum îi bate câte cineva în gard:

” _ E la biserică”, zice Tonica, fiincă aşa a rămas domnul Colonel de când era Titu Ciolompu al lui Mândră, credincios. De mai bine de 20 de ani, colonelul  a rămas singur, nu mai are cine să răspundă la poartă când nu e acasă.

” – Am două fete la Bucureşti, rar dacă mai vin pe la mine, iar de la cea mare, am două nepoate care au învăţat bine, au făcut facultatea la Londra şi au rămas în Anglia pentru totdeauna”.

Azi, s-a pierdut în amintire şi numele lui de Titu Ciolompu al lui Mândră. A rămas singur, cu numele Colonelul şi, astfel, Satul s-a îmbogăţit cu un colonel ca în poveştile lui Marques.

Pe timpul copilăriei mele, la 1 decembrie, la Slătioara ningea în neştire şi noi, copiii, fiecare clasă cu învăţătorul ei, începeam să construim Steaua cu care aveam să colindăm la Crăciun şi buhaiul şi plugul de lemn cu care urma să colindăm de Anul Nou.

Nu ştiu în câte sate mai au timp şi bucurie, şi credinţă, învăţătorii şi preoţii să pregătească colindele.

La 13 decembrie, la Slătioara, pe timpul copilăriei mele, anotimpul zăpezii începea să fie cel mai frumos, atât de frumos, încât să întemeieze şi cele mai frumoase amintiri şi, bineînţeles, şi Amintirile lui Ion Creangă. Dacă azi le mai citeşte cineva.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

mihai p.
14.01.2020, 16:31:19

Ceva ma face sa zambesc..:)domnu Sararu,domnu colonel,nascut in 31,plecat pe cai militaresti prin 49...A existat Dumnezeu in comunism,40 de ani?sa fim seriosi,nu calcau in biserica de la gradat la general,nici la nunta ,nici la botezuri,nici la inmormantari si injurau de cele sfinte toata ziua.Asa ca,cred ca fantazati....visati lumi paralele:( ,si dvs si dl colonel.