Societate

articolul anterior

A murit, la Paris, regizorul Laurenţiu Azimioară. Amintiri de patrimoniu

0
13 Jan 2020 10:49:47
Cristina Hermeziu
Laurenţiu Azimioară
Laurenţiu Azimioară

S-a stins din viaţă, la Paris, regizorul Laurenţiu Azimioară, creatorul Teatrului de l’Orme. L-am cunoscut în 2008 când, provocând destăinuirile dure ale unui exilat din anii 1980, am dat fascinată peste personalitatea unui lord desăvârşit, înnobilat de propria erudiţie şi eleganţă.

De la „Medeea” cu Irina Răchiţeanu, pus în scenă în 1974 la Teatrul Naţional, şi până la „Savannah Bay” de Marguerite Duras, cu Ada d’Albon şi Liana Fulga la Théâtre de l’Orme, la Paris, în anii 2000, Laurenţiu Azimioară a trăit doar pentru teatru, chiar alegând să ridice cea mai grea cortină dintre toate, departe de publicul românesc.

O clipă magică, acum 12 ani: odată ce am coborât în subsolul fostelor băi publice din estul Parisului, între perdele de pluş roşu şi afişe originale ale unor spectacole care au făcut carieră în România, mi-am dat seama că Laurenţiu Azimioară, lordul de 71 de ani din faţa mea, ar fi creat la fel, cu orice preţ, în orice colţ de lume.

Laurenţiu Azimioară s-a stins din viaţă pe 9 ianuarie 2020. Avea 83 de ani.

Pe 24 ianuarie, un cuplu mitic pentru exilul românesc la Paris va fi aplaudat încă o dată, simbolic şi la scenă deschisă: spectacolul „Savannah Bay” se va juca pentru ultima oară la teatrul parizian, un omagiu adus regizorului şi totodată ultima apariţie pe scenă a actriţei Ada d’Albon, soţia sa.  

Confesiunile lui Laurenţiu Azimioară, din interviul realizat în 2008 şi publicat în volumul „Vedere din Turnul Eiffel. Portrete civile, crochiuri politice” (editura Junimea, 2017), sunt, de astăzi, fabuloase amintiri de patrimoniu. Bonne route, sir Laurent!

„Un frate s-a întors din puşcărie fără dinţi. Mi-am zis: chiar gunoier să ajung şi tot plec.”

Care este istoria Teatrului Ulmului, singurul creat de un român la Paris?

Laurenţiu Azimioară: În acest loc era Casa Jandarmilor din estul Parisului, băile lor publice. Când am preluat acest spaţiu, era apă până mai sus de gleznă. Am aşteptat şase ani să am avizul de a sparge şi de a-l transforma. A devenit o sală de spectacol polimorfă, poate ajunge până la 100 de locuri în funcţie de ce se joacă. Prin anii 40-’50 spaţiul a fost luat de cinematografia franceză şi se spune că Jean Gabin a turnat un film aici. După aceea a devenit „boite de nuit”, club de noapte. Cartierul e foarte burghez, plin de vile şi grădini. În colţul străzii locuia Jacques Brel. Edith Piaf locuia la a treia stradă. E şi un loc popular. Am păstrat ferestrele vechi pe zid, dădeau într-o grădină imensă. Clădirile din jur au fost construite după război, ca prime locuinţe sociale ale oraşului Paris. Eu am fost fascinat de o verrière, o boltă de sticlă pe care am păstrat-o ascunsă deasupra scenei.Am lucrat cu o restauratoare de la Muzeul Louvre.

Vorbiţi de acest teatru ca de un copil pierdut şi în sfârşit regăsit…

Teatrul ăsta e o pasiune, e o boală, nici nu ştiu dacă e o mândrie, e poate o tâmpenie. Eu şi soţia mea, Ada d’Albon, o fiinţă extraordinară, am renunţat la tot pentru asta. Aici trăim zi şi noapte. Aici au avut loc concerte de muzică clasică , opere de Mozart, piese din dramaturgia greacă, Shakespeare, literatură americană. Acesta este patul care a jucat de 300 de ori într-o comedie muzicală, „On va faire la cocotte” de Georges Feydeau. Toate obiectele din această încăpere sunt mobile care au jucat în reportoriul teatrului de l’Orme din 2002 până acum.

Suntem şi o şcoală de teatru. De anul acesta avem două secţiuni: de actorie şi una de cântec, „les mardis chantés”. Una din vocile cele mai fantastice ale Franţei, Camille, s-a format cu noi aici. Când vine la noi, ea zice teatrului „catedrala mea”. Apoi Rona Hartner, genială, a jucat aici un spectacol de 40 de ori, cu o trupă de lăutari ţigani. In curând va ieşi şi un disc. Olguţa Tudorache, pe care o cunosc de când a debutat, a venit de mai multe ori şi a văzut aici spectacole. Stătea exact pe locul pe care staţi acum. Ea e singura mea legătură cu ţara pe care am păstrat-o. E mai mult decât prietenă, suntem frate şi soră.


Laurenţiu Azimioară şi 
Ada d’Albon

De ce-aţi plecat din România în 1981?

E foarte complicat. Eram profesor la Institutul de artă teatrală şi cinematografică, deschisesem Teatrul Naţional cu Medeea în 1974, cu Irina Răchiţeanu. Am lucrat cu actori ca Amza Pelea, Cotescu, Bălănuţă, Cozorici, o generaţie întreagă. Rodica Tapalagă a jucat doi ani, în „Unchiul Vanea” de Cehov. Aici e afişul. În epocă, se spunea prin ziare că e un monument al teatrului românesc: aşa cum vă duceţi la Paris să vedeţi Turnul Eiffel, mergeţi şi o vedeţi pe Olga Tudorache în Premiera de Cromwell în regia lui Laurenţiu Azimioară. Am dat mulţi actori care se pare ca fac o carieră excepţională. E vorba de un amor aproape. În clasa mea a fost o fetiţă excepţională pe care eu am iubit-o foarte tare: Adriana Trandafir. Pe timpul lui Ceauşescu a spus într-o emisiune de televiziune că ea a fost eleva lui Laurenţiu Azimioară. Nu era voie să se spună, părându-se că eram fugit. Eu nu am fugit, eu am plecat oficial. Dar n-am vorbit prost niciodată de ţara mea. A fost o ruptură. Am pus un punct pe motive morale, spirituale, politice, religioase.

Nu se întrezăreşte nici un regret în vorbele dumneavoastră…

Nu. Familia mea a suferit enorm. Tatăl meu era reprezentantul cultului evanghelic din Bucureşti, a tradus Biblia în anii 20. Pe timpul hitlerismului spuneau că suntem comunişti, iar pe timpul comunismului venea tot timpul poliţia să caute nu ştiu ce prin cărţi şi prin toată casa. Am un frate care a fost zece ani închis pentru că ar fi spus că flota americană este mai puternică decât flota sovietică. Eu îl văd cum s-a întors din puşcărie fără dinţi. Nu ieşisem încă din România, dar nu mai puteam suporta umilinţele. Nici nu conta că aveam şofer, că aveam bucătăreasă sau femeie de menaj, mi-am zis: chiar gunoier să ajung şi tot plec. Şi nici după 28 de ani nu regret că am plecat. Viaţa este o acumulare de posibilă înţelepciune. Eu am 73 de ani, nu mai am timp să visez cai verzi pe pereţi. Toată acumularea din viaţa mea a condus la acest teatru în care în fiecare seară sunt zeci de oameni care plâng de emoţie. Nici nu poţi să-ţi imaginezi fericirea, dragostea, entuziasmul publicului. Români nu vin, că nu ştiu că directorul e român.

„În România mi s-a spus: cazul dumneavoastră e mai presus de puterea noastră”

Sunt 130 de teatre la Paris. E o metropolă care încurajează înfiinţarea teatrelor?

 Eu nu am nici o subvenţie de la statul francez. E o ţară în care există o libertate aparentă, dacă, de exemplu, vreau să devin musulman n-am decât. Dar, pe plan artistic, trebuie şi aici să găseşti o cale de compromis vizavi de casa de producţie, de o actriţă care face mofturi. E aceeaşi porcărie sau aceeaşi minune. Eu m-am izolat în acest turn al meu, nu de fildeş, ci de vis. Dumnezeu m-a ajutat să-l fac. Dacă sunt sărac e şi din pricina României.

În ce sens?

Acum zece ani trebuia să ies la pensie. În Franţa am fost conferenţiar, am ţinut conferinţe despre Shakespeare sau teatrul contemporan la un un castel al Annei de Bretagne, unde funcţiona un Centru Cultural privat şi unde veneau Mitterand, Pierre Boulez, Chirac, mari şefi de întreprinderi, cele mai mari bogăţii din Franţa. Eram bine plătit, am dat un concurs pentru asta prin 1984. Apoi am făcut o şcoală de teatru şi mi-am câştigat pâinea împreună cu soţia mea. În 1998 statul francez m-a obligat să ies la pensie, recunoscându-mi-se vechimea din România. În faţa mea s-a semnat un act în acest sens. Mi s-a spus de aici, din Franţa: „ 21 de ani aţi lucrat în România, dar românii sunt lenţi, o să aşteptaţi actele vreo 4 luni”. Au trecut zece ani şi tot nu s-a rezolvat nimic.

De ce?

Aici mi-au spus că este jignitor ce face România cu dumneavoastră. Au făcut iarăşi o adresă către Casa de Pensii care mi-a răspuns mie personal. Un an de zile am vorbit cu o anume doamna Tudora. Mi-a spus: „cazul dumneavoastră e mai sus de puterea noastră.” Ce-nseamnă asta, doamnă, e o pensie… De curând a fost în Paris domnul Tăriceanu, soţia mea s-a dus la Ambasadă şi i-a înmânat o scrisoare. Cer să mi se dea banii de pensie de zece ani încoace. Nu fur pe nimeni, să fim bine înţeleşi. E o relaţie teribilă cu România.

Ce a făcut domnul prim ministru cu scrisoarea dumneavoastră?

A băgat-o în buzunar. Era în aprilie. N-am primit nici un răspuns.

Cum motivează Casa de pensii din România?

Cartea de muncă n-a ajuns, mi s-a spus de la casa de pensii. Am dat telefoane, o anume doamnă Rădulescu mi-a spus „Cum, i-am dat-o în mînă personal…” Au început să dea vina unape alta. Eu de la Paris ce pot să fac? Mi s-a replicat „Păi dumneavoastră staţi la Paris, noi aici ne chinuim…”

Staţi la Paris dar nu v-aţi schimbat numele, nu l-aţi franţuzit…

Nu. Am un prieten francez, de 25 de ani ne cunoaştem, care îmi scrie numele „Azimio’hara”, ca-n irlandeză (rîde). Am petrecut în Franţa 27 de ani. Fiecare secundă e o responsabilitate şi o posibilitate şi conţine un mister. Când am ajuns aici, eu nu eram un debutant. Pentru România nu ştiu dacă era mare lucru, dar pentru cei de aici, ce făcusem eu în România, echivala la standardele de aici cu a fi un star.

„Când mergi la Casa Poporului şi deschizi uşa, de fapt acolo era uşa de la casa mea.”

 Franţa v-a primit ca pe un star?

Deloc. În epocă m-am întâlnit cu Ministrul culturii, un socialist. Mi-a spus:”Veniţi dintr-o ţară socialistă într-o ţară socialistă.” Eu făcusem actele sub Valery Giscard d’Estaing , mai înainte, deci era dreapta la putere. Cei care au urmat au fost nişte nemernici. Am trântit uşa la acest ministru şi am spus că în viaţa mea nu mai vreau nimic de la ei. Nu mă dusesem să cer, ci să mă pun în contact cu o structură pe care nu o cunoşteam. Eu fiind cetăţean francez, prin soţia mea, Ada d’Albon, de origine franceză. Dacă Franţa ar fi fost regat, vărul ei ar fi fost regele Franţei. Giscard d’Estaing, care făcea şi el pe nobilul, ne făcuse o intrare mai bună.

Cu actriţa Ada d’Albon v-aţi cunoscut şi v-aţi căsătorit în România. Cum a ajuns vara unui posibil rege al Franţei în România comunistă?

Familia d’Albon este înrudită cu Bourbon şi d’Aragon. D’Albonii sunt primul „dauphinat” al Fanţei, în secolul IX. Ludovic al XIV- lea se trage de acolo. În timpul revoluţiei franceze au fost doi veri care s-au bătut în duel pentru o femeie. Acest domn d’Albon şi-a ucis rivalul, un d’Aragon sau un Bourbon. A fost condamnat la moarte. A fugit şi a ajuns la Viena, de unde, fiind încă urmărit, a plecat la Petersburg la sfârşitul sec XVIII. De la curtea de la Petersburg a venit în România la sfârşitul sec XIX. Bunicul soţiei mele pe care l-am cunoscut - avea 90 de ani acum 45 de ani când m-am căsătorit -, era un vânător, un mare poet, un mare inginer, a construit multe poduri. Tatăl ei, Ion D’Albon a fost o persoană extraordinară: cel mai important medic homeopat din Bucureşti, nu vă imaginaţi câtă lume venea la el, un intelectual şi un filozof. În tinereţe a fost în diplomaţie: consul la Vatican, la Paris, la Praga unde s-a născut soţia mea. Când s-a schimbat regimul, regele i-a chemat în ţară. În 1947, când soţia mea avea deja trei ani, el a revenit în ţară. Dar tot timpul a vrut să revină la sursele sale. S-a întâmplat când regimul a devenit de nesuportat. Tatăl Annei d’Albon a obţinut până la urmă plecarea şi a plecat în Franţa în 1977, după teribilul cutremur. Nu s-au mai întors. În fiecare zi ne întrebau de ei…

A urmat aventura plecării dumneavoastră. Mai fuseserăţi în străinătate?

Nu, niciodată. Dar plecaseră deja toţi prietenii noştri, precum Vianu… Nu ştiu cum, dar alţii, Ciulei, Pintilie, prieteni buni, nu pot spune nimic despre ei, erau însă tot timpul în străinătate. Am vrut să mergem o dată în Italia, mai ales că mama era de origine italiană. Nu ni s-au dat paşapoarte. În 1952 - 1953 trebuia să ai paşaport ca să mergi la Marea Neagră! Am trăit un moment când nu aveai voie să asculţi Johan Strauss, pentru că era occidental! Am spart, odată, uşa de la facultatea de medicină pentru că se cânta „Marea” de Debussy. Aveam fraţi care plecaseră în California. Când am luat horărârea cu soţia mea că vom părăsi România, eram profesor plin, am anunţat autorităţile. A trebuit să fac o scrisoare de renunţare. Am devenit apatrid. Am fost dat afară din facultate. Pe atunci era o lege conform căreia dacă nu lucrai erai duşman al poporului, puteai face puşcărie. Aveam un asistent la Facultate, care era directorul teatrului de comedie. Mi-a zis: ”Dacă intervine ceva, eu îţi dau repede un post de gunoier.” Aşteptam actele. Giscard d’Estaing, foarte gentil, ni le-a făcut imediat. Am plecat dar n-am avut voie să luăm decât o periuţă de dinţi şi ce aveam pe noi. Şi aveam cea mai frumoasă casă din Bucureşti. Sora mea mi-a povestit apoi şi eu am plâns: când mergi la Casa Poporului şi deschizi uşa, de fapt acolo era uşa de la casa mea. Pe strada Vincenţiu Babeş, nr 9. Se poate reconstitui. Au dărîmat tot cartierul, bineînţeles…Aveam o casă cu scară interioară, cu ziduri albe, ca-ntr-o mânăstire, cu o grădină cu un mic pavilion pentru femeia din casă. Aveam 30 000 de volume de cărţi… Le-am oferit unui muzeu din Iaşi, oraşul unde şi părinţii mei şi părinţii soţiei mele au făcut studiile. Am avut un tablou despre care nu ştiam ce-i cu el. Stătea în pod. Îmi treziţi istorii fabuloase, aproape nişte coşmaruri…Am avut Tonitza, Pătraşcu, le-am dat pe toate…Doamna Irina Răchiţeanu avea o soră care lucra la Muzeul de Artă de la Bucureşti, la Palatul regal. Ea, critic de artă, spunea: „Laurenţiu, ce-i cu tabloul ăsta?” Venea şi Barbu Brezianu la noi, toţi eram prieteni: ”Probabil e un tablou din epoca germană de secol XVIII”. S-a atestat apoi, era un Tintoretto. Doamna Răchiţeanu, care nu mai trăieşte, mi-a spus: singurul lucru pe care am mai putut să-l salvez a fost să scriu jos: „Donaţia Laurenţiu Azimioară.” Ceea ce bineînţeles este fals. N-a fost o donaţie. Şi au descoperit cel mai frumos verde posibil în el. Sunt lucruri pe care nu le-am discutat de 27 de ani.

„Simţi cum se creează existenţa şi pas cu pas ajunge munte”

Aţi trăit şi aţi creat în două culturi şi în regimuri politice diferite. Cât de mult se lasă arta contaminată de mediu?

Pentru artişti, comunismul a fost o perioadă benefică. Am să vă explic de ce. Sigur, trebuia să faci propagandă, deci compromisuri. Să vorbim însă despre excelenţă. În Anglia, pe cei mai buni artişti, regina îi face Sir. În Franţa nu există aşa ceva. În comunism, în ţară, cei mai buni deveneau artişti ai poporului, artişti emeriţi. Plus că mă sfătuiam pentru distribuţia unui spectacol şi ne spuneam: trebuie să joace şi doamna aceea, să-i facem norma. Acum fiecare se descurcă cum poate, e o luptă teribilă. Eu am avut această şansă să fac la Teatrul Mic „Unchiul Vanea” de Cehov în doi ani de zile. Mi s-a dat posibilitatea să-l fac de vis: cu Poli Bălănuţă, Olga Tudorache, Rodica Tapalagă, Octavian Cotescu, Tatiana Iekel, parcă descopeream teatrul împreună, înţelegeţi? Comunismul nu mai exista. Dar să mă înţelegeţi bine: nu e nimic mai abominabil ca totalitarismul instaurat de comunism. Dar acum toate teatrele au greutăţi. Şi aici la fel: opera Garnier se plânge că nu mai primeşte subvenţii, totul e pe sub mână, prin relaţii, o viermuială teribilă. Suntem de fapt toţi la fel. Sigur că e o libertate creatoare totală. Cine vine şi vede teatrul meu e uluit. Dar aici e o viaţă. Inclusiv cei 46 de ani trăiţi în România. Faptul că am ceva de spus când stau de vorbă cu elevii mei.

Când v-a fost teribil de greu în Franţa?

Acum. Totdeauna a fost greu, dar am o şansă de o anume inconştienţă sau o anumită sănătate. Alţii la vârsta mea ar prefera să călătorească: la Veneţia (am fost, nu mă interesează prea mult!…) sau să stea la soare. Eu stau 24 de ore din 24 în teatrul meu. Fac tot. Spăl pe jos, Vopsesc. Fac barul. Vând bilete, totul. Cu o plăcere infinită. E o pasiune nebună, o împart cu oricine vine. Toată lumea zice ”Nebunul ăla bătrân”.

E un teatru rentabil?

Nu. Încălzire, energie electrică, impozite fac pe lună trei mii de euro de cheltuieli. Dar sunt printre cei puţini total liberi. Eu fac ce vreau. Nu-mi impune nimeni nimic. Acum am în repertoriu şi lucrez la un concept Duras. Trei piese. Este cel mai fantastic autor al secolului XX. Pentru mine Duras e precum Racine. Fiecare fonemă, conştient sau inconştient, este un act tragic. Eu am pus în scenă şi Fedra si Andromaca şi alţii. Insă Duras intră într-un soi de nebunie patologică pe care o transformă într-un dezmăţ teatral. Am ales trei piese. Savannah Bay, L’amante anglaise şi Le Shaga. E o parte evolutivă, ca geneza Bibliei, simţi cum se creează existenţa şi pas cu pas ajunge munte. E vorba despre dragoste, viaţă, ură, omor. În Le Shaga personajele sunt cu totul dezumanizate, până la a nu mai vorbi franţuzeşte. Şi atunci inventează o limbă, le shaga. Am nişte actori fără egal. Cum să trăiesc fără asta? Pentru vara care vine continui un festival al teatrelor care propun texte inedite. Nu e vorba doar de teatru, ci de un soi de „spectacle vivant contemporain” care poate îngloba muzică, operă, pantomimă, totul timp de cinci săptămîni. Deja am contacte din Tailanda, Australia, Anglia, Suedia. Aştept şi România…

Ce fel de regizor sunteţi?

Le style c’est l’homme. Dar ar fi o indecenţă să mă autodescriu. Am început teatrul în anii 50. De atunci cred că, deşi poate fi o alienare, singura realitatea reală e arta. Faptul că întreţin zilnic un corp fizic nu mă interesează.

 De ce credeţi că lumea are nevoie de această vibraţia care este arta?

Eu sunt creştin şi cred că există o spiritualitate în fiecare dintre noi, indiferent de persoană: cel care traversează strada are aceeaşi valoare ca mine. Arta, mai ales teatrul, redimensionează această vibraţie umană. Am văzut enorm de multe spectacole în Franţa. Nu toate ajung la această vibraţie. Spectatorul trebuie să plângă, să râdă, să se schimbe, dar nu e tot timpul o metodologie, îţi spui acum îl fac să râdă, să plângă. Nu, este un tot. Am pus în scenă Feydeau. Un text neterminat, îmi place mult cum scrie. Am luat alte texte din Feydeau şi am creat o a doua parte, cu muzică: a ajuns la public cu o prospeţime nemaipomenită. Nu rămân doar la Duras. Am lucrat Ibsen, unde clocoteşte toată mizeria lumii cu personaje rafinate, foarte educate. Faptul că am dublă cultură e o şansă nemaipomenită. E nevoie apoi de timp, un teatru începe să existe după cinci, zece ani. Nu ne comparăm cu Comédie Française care există de trei secole. Noi existăm de cinci ani.

„Atunci am văzut că e o femeie…

Laurenţiu Azimioară e dedicat teatrului de 50 de ani. În ce univers aţi crescut?

Sunt născut în Bucureşti, pe strada Abrud 10. Între Griviţa şi Arcul de Triumf.

Casa mai există?

Da. E şi mai frumoasă acum. A fost cumpărată la un moment dat de Adela Mărculescu. Acum aparţine cuiva din guvern. M-am născut într-o familie foarte credincioasă. Mama a dat naştere la 12 copii, eu eram ultimul. O casă în care ne-am iubit enorm unii pe alţii. În sufragerie era o masă ovală imensă, mi-aduc aminte de toţi, de sora mea Silvia, fratele Cornel, mulţi au murit. Mama era o sfântă, o femeie care era fericită cu 12 copii în jur. Era o disciplină, e adevărat. N-aveam voie să ieşim. Aveam o casă destul de burgheză, cu nişte porţi din grilaj, n-aveam voie să trecem dincolo de ele. Locuiam la nr 10. Nr. 1 era vizavi, unde a murit un general care a avut parte de o înmormîntare clasa 1. A venit un dric fabulos, aurit, cu şase cai. Visam să ajung acel domn cu pompon de pe dric. Aveam vreo 4-5 ani. Gunoierii pe atunci împingeau un tămbărău. În epocă nu existau jucării, era în timpul războiului. Minge, de exemplu, o făceam din ciorapi, era o epocă genială. Eu voiam să devin acel domn care împingea tămbărăul. Sunt apoi amintiri care reprezintă o epocă. Nu existau magazine, era o prăvăliuţă care vindea săpun, ulei. Dar veneau, în fiecare zi, olteni care cărau pe umeri două dulapuri cu raci, peşte, scoici, carne, brânză. Trecea altul şi striga „gazul!”. Îmi treziţi amintiri fantastice…Îmi amintesc de o femeie de serviciu care a însemnat pentru mine primul contact erotic. Eram un copil. Geamurile erau sus de tot pentru mine. S-a urcat pe ceva şi i s-a ridicat fusta. Atunci am văzut că e o femeie. Avea rochiile până la la călcâie. Niciodată nu văzusem că femeia are ceva al ei. Gestul acesta vreau să-l reproduc tot timpul pe scenă. Cum toată viaţa n-am făcut decât teatru, totul s-a topit într-un anumit imaginar.

Apropierea de teatru cum a venit?

Tata şi mama erau prieteni cu mama lui George Vraca. Un frate a fost botezat de Ion Manolescu, un mare artist care a jucat la Naţional. Când aveam 14 ani ştiam că am să fac teatru. Tatăl meu era prieten cu preotul Nae Popescu, tatăl lui Mihai Popescu, cel mai mare actor din toate timpurile, mort în 53, azi e uitat. Copil fiind, mergeam la Teatru Naţional. O mătuşă îşi făcuse studiile la Paris, doamna Maria Burdea, mare actriţă a teatrului Naţional. Îi vedeam pe Mimi Botta, descopeream pe Madame Buzescu. Era o determinare de adolescent. Eu n-am iubit deloc şcoala, dar eram tot timpul primul. Detestând, învăţam ca să nu am probleme. Am avut un bacalaureat pe ţară printre primii. Mi s-a dat voie să aleg. Nici nu ştiam că există facultate de teatru. Cineva mi-a zis să devin ambasador, la o şcoală de diplomaţi. M-au respins, pe motive de familie, fartele era deţinut politic. M-am pomrenit că nu mai am ce alege. Am dat la chimie biologică, nu ştiu de ce. Pentru că tatăl îmi spusese la un moment dat „tu trebuie să descoperi leacul împotriva cancerului”. Aveam 16 ani şi jumătate la terminarea bacalaureatului. N-am terminat studiile, am abandonat în anul trei, îi făceam pe toţi să râdă la cursuri, agăţam toate fetele şi ele profitau de mine, mă puneau să le fac desenele. Am dat concurs la teatru şi am intrat pe loc. Eram atât de fericit, nu mai ştiam nici cum mă cheamă, nici unde locuiesc.

Părinţii cum au primit vestea?

N-au ştiut nimic. Au aflat întâmplător, când eram în anul 3. A apărut în ziar fotografia mea şi tatăl a zis: „cum se poate, şi tu nu mi-ai spus!”. Între timp spusesem mamei dar mamei îi era frică, tatăl era foarte autoritar. Ca să pot vorbi cu el trebuia să cer audienţă cu două săptămâni înainte. Era foarte complicat. M-am apropiat foarte târziu de el. Dar am descoperit apoi, după ce a îmbătrânit, el a murit la 91 de ani, că avea o încredere enormă în mine. Faptul că am făcut teatru îl jena. „Da, eşti şi profesor, dar dai lecţii ca alţii să devină măscărici” spunea, asta era un pic dur.

Nu v-a durut părerea tatălui?

Nu. Eu cred că de fapt el era profund fericit. Fiecare din noi avem o doză de Tartuffe în noi, de ipocrizie.

„Din 300 de candidaţi la mine treceau doi.”

Profesorul de teatru s-a exportat între timp în Franţa. Cum funcţionează şcoala de teatru pe care aţi înfiinţat-o la Paris?

Şcoala de teatru e un univers de creaţie. E vorba de două structuri: una condusă de Ada d’Albon, teatru clasic, creaţie pe texte de Shakespeare, Cehov, Euripide şi autori de astăzi, de exemplu Sarah Kane. Cei care vin la cursuri au între 18 şi 35 de ani. Ei se profesionalizează cu noi şi apoi intră în spectacole. Pasiunea e reciprocă. Cealaltă structură îmi aparţine. M-a inspirat şi determinat Rona Hartner. Am deschis un atelier asupra vocii umane: respiraţie, culoare de voce, timbru, tesitură. Fiecare membru are un repertoriu francez, fie jaz, fie liric, operă. Sunt şi persoane care cântă la pian, instrumente. E o emulaţie între ei care ajunge la creaţie. Avem acum un spectacol susţinut de o actriţă de origine română, Liana Fulga, care cântă 13 cântece din universul lui Bourvil, acompaniată la chitară de Ingrid Mourier. Se ajunge la o uitare de sine nemaipomenită, un moment de senzualitate, de fineţe, de amor incarnat de Liana Fulga. Şcoala de teatru e un laborator de creaţie şi un atelier descoperitor de talente. Asta mă ţine într-o permanentă euforie juvenilă extraordinară. Îmi amintesc de anii când eram profesor în ţară. Eram preşedintele comisiei şi candida Magda Catone. Nimeni n-a iubit-o. Dar eu am zis că are talent şi aveam un cuvânt de spus. Aveau frică de mine, dar eu nu-mi făceam decât meseria. La „Bibanul”, din 300 de candidaţi pe zi treceau 20. La mine nu trecea nici unul, sau poate doi. Nu voiam să-i amăgesc pentru mai târziu. N-am iubit deloc sistemul ăsta. Veneau câte zece mii de candidaţi. Şcoală privată nu exista. Când am făcut şcoala mea de teatru aici, în Paris, am zis, în sfârşit, va fi fără concurs. Să vină cine vrea!

Oricine poate deveni actor?

Da. Absolut oricine dacă este mobilat de un interes care poate să nu aibă nimic de a face cu dorinţa de a fi pe scenă. Când o fiinţă intră în universul teatral e ca o boală pe viaţă. Poate să fie o chestie terapeutică. A venit la şcoala mea de teatru stră-strănepoata marchizului de Sade. A făcut teatru pentru ea. A jucat în două-trei piese. Viaţa a chemat-o spre alte obligaţii dar n-a putut părăsi teatrul. A devenit critic dramatic!

Băiatul dumneavoastră nu s-a putut desprinde de această nebunie care durează de-o viaţă, fie în România, fie în Franţa…

Da. El este actor. S-a născut în România şi la trei ani a venit cu noi aici. A absolvit Institut supérieur des arts decoratifs de Paris. Apoi, fără să ştiu, s-a înscris la cursurile de teatru, a făcut trei ani şi lumea e nebună, acum, după actorul care este. Are potenţial şi umor. A jucat Osman în „Strigoii” de Ibsen, extraordinar. Mi-aş dori însă să vorbească alţii despre el.

Ce diferenţă există între actorul român şi actorul francez?

Pentru români teatrul e o suferinţă. Actorii români joacă din măruntaiele lor. Francezii joacă epidermic. Dar asta nu-i împiedică să ajungă mari actori.

Ce nu ştie lumea despre dumneavoastră şi aţi vrea să ştie?

Aş vrea foarte mult ca prin teatrul meu lumea să se apropie de cultura română. Profund. Sigur că Eminescu e foarte prost tradus, infam. Când am făcut spectacolul cu Rona Hartner, - ea e o nebună, o fată genială, a cântat numai în româneşte în faţa publicului francez, american etc. Poate în două seri au fost doar câţiva români rătăciţi. Prin felul în care a interpretat-o pe Maria Tănase, limba, talentul ei, totul era emoţie. Lumea a înţeles totul. Am întrebat publicul: „V-ar interesa să facem o traducere?”. Nici vorbă…

(din volumul Vedere din Turnul Eiffel. Portrete civile, crochiuri politice, editura Junimea)

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii