Andrei Manolescu: Cîrpeala dă de lucru

Scriam nu demult despre senzaţia de trăinicie a lucrurilor pe care le vezi în Austria. Totul pare făcut să dureze zeci şi sute de ani, ideea de improvizaţie aproape că lipseşte. Prin comparaţie, în România improvizaţia pare la ea acasă. Pe tema asta am de spus o poveste.

În urmă cu vreo cîţiva ani, nişte autorităţi locale au avut buna idee de a construi o piscină de cartier. Un loc pentru pregătirea unor viitori sportivi de performanţă, dar şi pentru agrementul locuitorilor din împrejurimi. Nu ştiu cum au decurs lucrările, dacă au respectat sau nu graficul stabilit, dar, la un moment dat, cu vreo doi ani în urmă, lumea a văzut ce a ieşit. Un frumos bazin acoperit, cu o apă albastră, care parcă te invita să sari în ea. La numai cîteva săptămîni de la deschidere, vizitatorii au avut o mică surpriză: unele capete de duşuri deja ruginiseră, altele nu mai existau. Cam tot pe atunci s-a observat că şi robinetele făcuseră piatră. După alte cîteva luni, s-a constatat că unii pereţi se înnegriseră de igrasie. Au fost chemaţi zugravii Costel şi Aurel, împreună cu meşteriţa Veta, care au intrat pe lîngă bazin cu scările lor stropite de var, apucîndu-se de reparaţii. Toată lumea s-a gîndit că, grăbiţi cu inaugurarea, constructorii n-au mai apucat să aplice şi straturile speciale antimucegai şi antiigrasie (normale în cazul unei piscine) şi că lucrul acesta a rămas de făcut abia după deschidere. S-a observat că meşterii mai montau din loc în loc şi plăci de faianţă. Nu era clar dacă ele fuseseră lipsă de la început sau se desprinseseră ulterior. 

Fără să fie prea iuţi, lucrătorii păreau totuşi perseverenţi. Săptămîni în şir au tot lucrat, reparînd ba ici, ba colo, cînd cu pensula şi bidineaua, cînd chiar cu şpaclul şi mistria. Uneori foloseau bormaşina, făcînd ceva zgomot şi praf. Chiar dacă operaţiunile au durat destul, nimeni nu s-a supărat. Lumea şi-a zis că micul deranj era, de fapt, ceva în folosul public, se lucra pentru îmbunătăţirea condiţiilor. Pe de altă parte, amestecul vizual dintre costumele de baie ale înotătorilor şi salopetele şi căciulile pestriţe ale zugravilor era de-a dreptul pitoresc. Discuţiile şi bancurile specifice meseriei se întreţeseau cu ţipetele copiilor care săreau în bazin. 

În sfîrşit, oamenii au terminat treaba. E adevărat, n-au reparat şi robinetele, n-au înlocuit şi capetele de duş ruginite sau lipsă (nici nu era domeniul lor), dar pereţii deveniseră din nou albi şi curaţi, iar porţiunile cu faianţă erau complete. 

Asta s-a întîmplat în momentul în care unele plăci care acopereau construcţia pe afară au început să se desprindă. Au apărut alţi meşteri să le studieze, să vadă ce se poate face. Totodată, în pereţii de pe hol au fost fixate foehn-uri, care pînă atunci nu existaseră. Odată cu apariţia lor, prizele din vestiare, pe care mamele copiilor de la cursurile de înot le foloseau pînă atunci frecvent pentru foehn-urile aduse în geantă, au fost acoperite cu bandă izolatoare ca nu cumva să se curenteze cineva. Lîngă duşuri au apărut apoi şi recipientele cu săpun. Din cînd în cînd (cam o dată pe săptămînă), erau umplute cu săpun lichid.

Managementul a continuat să se preocupe de îmbunătăţirea condiţiilor. La un moment dat, după vreun an de la inaugurare, a fost adus un automat pentru bilete de intrare şi abonamente. Problema era însă că nu dădea restul, iar dacă n-aveai bani potriviţi şi recepţionera nu te putea ajuta, trebuia să încerci să schimbi pe la alţi colegi de bazin sau să mai dai o tură prin oraş (pînă la cel mai apropiat magazin să tot fie vreo jumătate de kilometru). Aparatul mai avea un defect: uneori se reseta singur şi, pînă repornea, clienţii trebuiau să aştepte minute bune. Asta se întîmpla prin perioada în care au început să se strice foehn-urile. Tuburile de plastic prin care venea aerul se rupeau unul după altul. A fost însă mereu cineva care să le înfăşoare, de cîte ori a fost necesar, cu rînduri întregi de scotch. N-a ţinut mult, se rupeau din nou şi aerul cald ieşea peste tot, numai pe unde trebuie nu. Perseverent, managementul a început a le înlocui, pe rînd, cu aparate de un alt tip, aparent mai rezistente. Beneficiarii au descoperit că şi acestea aveau unele „toane“. 

Un articol scris de Andrei Manolescu. Continuare lui, pe dilemaveche.ro.