Apartamentul, viaţa, timpul
0
Într-o locuinţă pariziană, în care nimeni n-a intrat timp de 70 de ani, a fost descoperit un tablou valoros. Dar nu asta e ştirea.
Proprietara, doamna De Florian, a părăsit apartamentul din zona Pigalle în preajma izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, şi până la moartea ei, din 2010, nu s-a mai întors şi nimeni altcineva n-a mai pătruns acolo.
Îmi imaginez acea tăcere specială a camerei dinaintea ieşirii. Doamna purta un taior bej, o pălărie şi în mână ţinea o geantă. A aşezat un paravan în faţa căminului şi s-a oprit înaintea tabloului în care bunica ei rămăsese tânără şi nepăsătoare, plutind într-o rochie roz de muselină. Şoferul o luase înainte, pe scări, cu ultimele două geamantane, pe care avea să le aşeze lângă celelalte, pe capota automobilului Ford, înainte de a le strânge cu cureaua. Ea şi-a trecut degetele peste vopseaua în relief, a mers în prag, de unde a privit pentru o ultimă dată în urmă şi a închis uşa.
A trecut o săptămână şi alte câteva. Afară, armată germană trecea în pas de defilare, pe când soarele a apărut în rama ferestrei şi talpa mişcătoare de lumină a început drumul pe care avea să-l facă de încă 25.000 de ori prin cameră. Prin toamna lui ’43, o vibraţie de origine necunoscută a împins jos o carte de pe servantă, iar în liniştea casei, norişorul de praf a părut o bombă atomică. Păianjenii au venit în desant de nicăieri, întinzând plase pe la colţuri, pe când, nu departe, oamenii aplaudau trupele aliate. În cameră s-au ivit milioane de fire de praf, o altă armată, formată din soldaţi infinitezimali. Prin 1952, un fir de apă s-a infiltrat pe sub o grindă de lemn din tavan şi umezeala a format harta unei ţări necunoscute. Câteva fire au răsărit din urzeala covorului, ca o imitaţie a ierbii şi tabloul tot tânăr era.
A trecut un deceniu şi încă unul. O casă pe pământ părăsită se dărăpănează în câţiva ani, un apartament se sprijină însă de umerii vecinilor şi rezistă cu încăpăţânarea specifică lucrurilor neînsufleţite. În jur, au fost petreceri şi bombardamente, manifestaţii şi greve, s-au vândut flori şi s-au pictat alte tablouri, mode şi coafuri s-au dus, multe păsări vor fi trecut în zbor pe lângă clădire. Dincolo de pereţi, s-au născut şi au murit oameni, dar oglinda din apartament, ca un ochi orb, n-a reflectat un suflet în toţi aceşti ani. Lângă picioarele unui struţ împăiat, iată-i pe Mickey Mouse şi pe Porky Pig, făpturi din pluş ce vor fi rezistat acolo din anii nu prea îndepărtaţi ai copilăriei doamnei De Florian, apoi încă şaptezeci, cu zâmbetele largi şi cu ochii lor mari, miraţi, captivi într-o veselie îngheţată. Pe un perete, o coajă de tapet s-a desprins şi a început să se cocârjeze, iar după un uşor cutremur, sticluţele de pe masa de toaletă, aşezate în faţa oglinzii cu ramă de lemn, sculptată, au clincănit uşor. Un teanc de scrisori, legat cu panglică, a ţinut cuvinte demult gândite şi sentimente poate niciodată stinse, aşa cum epavele păstrează înăuntrul lor obiecte şi fantome laolaltă.
Lumea e fascinată de recuperarea unui tablou care s-a vândut apoi la licitaţie cu peste două milioane de euro, dar ştirea, adevărata ştire, o reprezintă timpul ghemuit acolo ca un copil jucându-se de-a ascunselea. Timpul care, evident, n-are cum să fie cumpărat la licitaţie şi nici nu poate constitui o ştire, pentru că el face mereu acelaşi lucru, metodic, încăpăţânat, fără oprire.
O întrebare, totuşi, se răsuceşte. Ce poate împiedica un om să se întoarcă, timp de 70 de ani, în locul în care a copilărit şi în care, probabil, a iubit pentru prima oară? Nu pentru tablouri, bani sau bijuterii, ci pentru acel obiect asemănător cu sania „Rosebud” din filmul „Citizen Kane”, în care viaţa, orice viaţă, rămâne închisă.
P.S. Ştirea am citit-o aici:
Mai multe imagini sunt aici:
http://www.messynessychic.com/2012/05/09/the-paris-time-capsule-apartment/
Articolele scriitorului şi jurnalistului Adrian Georgescu pot fi citite pe blogul personal, http://www.adriangeorgescu.ro/
Se încarcă comentariile...
