Arhivele suferinţei

Avalanşa de nenorociri ameninţă să înghită tot şi să nu mai lase nici măcar aluzia luminii. Miroase a abator, a podele năclăite, a omenire ieşită din minţi şi a lume scoasă din ţâţâni.

Poetica ororii rimează cu ideologia terorii. Ambele beneficiază de o maşinărie de marketing în ale cărei subsoluri trebăluieşte, în salopetă neagră, fanatismul. Pleoapele se strâng în faţa grozăviilor. Ochii nu vor să vadă, urechile preferă să nu audă. Singura care poate rezista în faţa ororii e credinţa, cu porţile ei în care s-au rupt suliţe şi berbeci. Uneori însă, parcă şi cremenea credinţei riscă să se fisureze. Avalanşa de nenorociri ameninţă să înghită tot şi să nu mai lase nici măcar aluzia luminii. Miroase a abator, a podele năclăite, a omenire ieşită din minţi şi a lume scoasă din ţâţâni. Ceva se petrece însă - ceva supărător. Nu mai şochează răul, ci uşurinţa cu care te obişnuieşti cu el. Mai ales că oroarea lasă chitanţe datate - sute, mii, zeci de mii - prin care îşi confirmă prezenţa. Ce sunt aceste chitanţe? Simple fotografii. Citate vizuale. Emoţii la conservă.

Cu trei ani în urmă, apărea la Editura Polirom romanul „Pictor de război" al lui Arturo Pérez-Reverte, care punea în discuţie acomodarea cu dezastrul, supraexpunerea dramelor până la transformarea lor în fapte diverse şi, în măsura posibilului, vindecarea de trecut. Prima consecinţă a familiarizării cu nenorocirea e că tragedia aproapelui stârneşte mai degrabă apetitul statistic decât glanda compasiunii. În locul solidarităţii, socotitul pe degete. În locul empatiei, dexteritatea contabilă. „E-al cincilea atentat de luni până azi. Straşnică săptămână". Două lucruri se desprindeau din romanul lui Pérez-Reverte: că un fotograf de război trebuie să-şi suprime emoţiile dacă vrea să emoţioneze şi că meseria lui e de fapt un tratat interminabil despre pierdere. Departe de ticurile şi reflexele fotografului amator, care vede lumea cu ochi de conchistador muzeal şi e halucinat de obsesia adjudecării, a palmaresului, fotograful de război se dezumanizează cu bună ştiinţă. Îşi trimite sensibilitatea în concediu şi se oţeleşte ca să poată apăsa pe buton. Nu ştie dacă va lua sau nu marele premiu, sau dacă fotografia lui va apărea pe prima pagină, dar e conştient că ochiul lui care n-a clipit a lăsat lumii o dovadă. Şi în orice caz un document.

Obsesia cumplitului, spălată în râuri de sânge şi oglindită în fascinaţia pentru macabru şi violent, e pusă în discuţie nu doar de Arturo Pérez-Reverte, ci şi de Susan Sontag. „Privind la suferinţa celuilalt" (Editura Humanitas, traducere curată a Laurei Cruceru) e o carte din care ţâşnesc întrebări asemănătoare celor suscitate de „Pictor de război". În ce fel ne afectează nenorocirile care li se întâmplă altora? Ce rol are violenţa propagată asupra privitorilor? Îi blindează, îi lasă indiferenţi sau îi incită? Cât va mai trece înainte ca atrocitatea să pătrundă în meniul zilnic al vieţii noastre? Cât de vinovat a fost André Breton, care a postulat cu nonşalanţa tipică suprarealiştilor că „frumuseţea va fi convulsivă sau nu va fi deloc"? Suferinţa şi ruina sunt astăzi produse hiperfamiliare, iar Susan Sontag pune pe hârtie lucruri care-au trecut la un moment dat şi prin mintea noastră: „Activitatea fotografică este mânată de căutarea unor imagini cât mai dramatice, iar această căutare este parte a normalităţii unei culturi în care şocul a devenit principalul stimul pentru consum şi totodată sursă de valoare. A cere ca imaginile să fie şocante, scandaloase şi revelatoare pare să ţină de un realism elementar, precum şi de un simţ al afacerii". Da, dar mai e ceva. Indiferent dacă a fost făcută în Bosnia sau Rwanda, în Sierra Leone sau Palestina, în Armenia sau Cambodgia, fotografia de război nu răspunde doar dorinţei de informare a publicului, ci şi unor pulsiuni morbide pe care acelaşi public fie nu şi le-a conştientizat, fie nu vrea să şi le recunoască.