Aristiţa la şcoală: un cap cu două braţe neputincioase

Părinţii cred că Aristiţa e „oligofrenă”, deşi nu mi-e clar cum au ajuns la o asemenea concluzie. Tatăl, de 28 de ani, lucrează pe un şantier, iar mama, de 27, e casnică. Se gândesc să plece la muncă în străinătate şi ar vrea să o lase pe Aristiţa cu bunicii sau, dacă se poate, „internă, la vreo şcoală”. Dacă vor reuşi să vândă un teren, vor face rost de bani ca să emigreze.

„Am avut probleme cu ea de la doi ani”, ne spune mama, în primele momente ale şedinţei. La doi ani a avut meningită, la trei ani s-a intoxicat cu medicamente şi a prezentat o serie de simptome (deduc: hipotonie, somnolenţă, vomă, mers împleticit, strabism divergent...), care au dispărut însă după internare.

Încă din perioada sarcinii, familia a trecut prin mari tensiuni şi dificultăţi financiare, dar naşterea a fost normală. Mama spune însă că nu şi-a dorit copilul (nu aveau încă o situaţie) şi că venirea Aristiţei pe lume i-a împiedicat „să plece”.

Când o privim pe Aristiţa ne dăm seama că nu a crescut suficient. Aristiţa tace tot timpul. În general, un pacient oligotimic ocupă de la început „locul tăcerii”, asumându-se ca neştiutor.

„Nu face altceva decât să se joace şi să mănânce. În casă, nu se poate ascunde nimic, găseşte mâncarea şi o mănâncă”. O bună descriere pentru noi a transformării simptomatice a semnificaţiilor învăţării care condiţionează apariţia unei probleme de învăţare. Astfel, semnificaţia oligotimiei se stabileşte în structura familială a secretului, acolo unde se ascunde ceva şi unde copilul, resemnându-se în faţa posibilităţii de a cunoaşte, asumă acest secret. În timp ce denunţă existenţa secretului, el renunţă la posibilitatea unei căutări. E o denunţare care implică renunţarea. Renunţarea la posibilitatea prin care denunţarea poate fi instrumentată ca element transformator pozitiv în interiorul grupului familial.

„În casă, nu se poate ascunde nimic, găseşte mâncarea şi o mănâncă”. Şi vomită des, adăugăm noi. Caută şi găseşte, dar nu poate cunoaşte, nu poate reţine ceea ce găseşte.

Plecarea părinţilor în străinătate e un subiect teribil nu numai pentru că e „ascuns”, ci pentru că va provoca o separare fatală.

Tatăl înclină spre o „şcoală internă”, ceea ce echivalează, pentru Aristiţa, cu un orfelinat. Aparent, nici vomitările repetate, nici faptul că nu creşte nu au o cauză clară. O doare deseori burta şi acest fapt e pus pe seama lăcomiei. Părinţii au fost de mai multe ori cu ea la doctor, dar nu s-a găsit vreo cauză organică sau neurologică. De multe ori, mesajul ferecat în simptom se exprimă prin neînvăţare şi prin reacţii corporale (vomitări, dureri de burtă, nu creşte). Mai descoperim că de ziua ei sau de Crăciun devine foarte nervoasă, nu lasă pe nimeni să doarmă şi vrea multe cadouri. Imaturitatea, slaba dezvoltare a corpului şi a învăţării şcolare revelă în ce măsură un nou an poate perturba grupul familial.

Aristiţa se joacă cu păpuşi, dar are mania, spune mama, de a le dezarticula. Înţelegem oligotimia ca un proces care se leagă de dificultatea de a structura un eu corporal unic, ca şi cum copilul ar fi fost marcat de momentul pe care Lacan îl numeşte „corp dezmembrat”. Pentru a structura eul corporal e nevoie ca mama să-i restituie copilului imaginea unicităţii existenţei sale, în ciuda transformărilor, permiţându-i integrarea dezarticulării prealabile. Oligotimia trimite la o perturbare iniţială a legăturii mamă-copil, care modifică construcţia imaginii corporale, dezintegrând-o. Nu s-a putut stabili, aşadar, cu mama, o legătură mulţumitoare care să-i restituie copilului imaginea unităţii sale.

Aristiţa spune: „Vreau să mă joc cu păpuşi dezarticulabile”. Mai mult, fantaziază că are o prietenă în Germania care îi trimite păpuşi dezarticulabile. Şi părinţii ei îi vor trimite din Germania multe păpuşi dezarticulabile. Ceea ce Aristiţa vrea să transmită părinţilor e că se simte dezmembrată, că nu se poate aduna, că are nevoie de cineva care să-i restituie unitatea. Acesta e mesajul.

Istoria pe care Aristiţa a povestit-o la un moment dat ne apare ca o fractură. Au fost la piaţă, iar tatăl i-a cumpărat un porumbel. Porumbelul ar fi vrut să zboare, dar părinţii nu l-au lăsat. Ni se pare o metaforă notabilă a oligotimiei. Porumbelul vrea să zboare, dar nu e lăsat. Prin povestea porumbelului, Aristiţa ne spune propria-i poveste. La fel a făcut-o şi cu păpuşile dezarticulabile.

În terapie, Aristiţa se arată curioasă, atentă sau neatentă în funcţie de temele abordate. Tipul de atitudine în faţa cunoaşterii, de exemplu curiozitatea, întrebarea, dorinţa de a şti, de a fi atent, de a participa la discursul general nu e tipic oligofreniei, dar nici unei probleme de învăţare-simptom. O problemă de învăţare-simptom blochează, în general, învăţarea. O oligotimie însă nu se structurează pe o nevroză-problemă de învăţare, ci pe o structură psihotică, o structură confuză care permite să se întrevadă o atitudine de mai mare curiozitate, chiar fără a aştepta răspunsul. Este evident că nu ne aflăm în faţa unei oligofrenii, cum se temeau părinţii, ci în faţa unor procese de construcţie a oligotimiei.

Într-una din şedinţe, Aristiţa desenează o fetiţă legată cu un lanţ şi care nu se poate elibera. E legată de podea pentru că s-a purtat rău la şcoală. Dar, ne spune Aristiţa, fetiţa va scăpa. Va ieşi printr-o ferestruică, apoi va face o gaură în tavan şi va scăpa.

Iniţiind tratamentul, Aristiţa a găsit ferestruica pe unde va scăpa. Se simte ascultată şi stimulată. Părinţii au început şi ei să mă caute mai des, preocupaţi de drama copilului şi cerând sfaturi pentru „a fi bine”.

N.B. Acest Jurnal psihopedagigic reţine poveşti exemplare, adaptate, numele personajelor fiind fictive.