Atenţie la cuvinte!

„Distanţa socială“, această sintagmă intrată, odată cu pandemia, în uzul comun al limbii, ar trebui înlocuită, după părerea mea, cu una mai puţin ambiguă, cu una monosemantică, clară, care vizează strict situaţia pandemică, eliminând astfel riscul de a glisa spre alte înţelesuri şi interpretări, mai ales în aceste vremuri de politici tulburi.

Deşi proxemica împarte şi defineşte altfel „distanţele“, eu cred că, în situaţia dată, mai nimerită ar fi o sintagmă de genul „distanţă interpersonală“, fără adjectivul „social“ ― astfel s-ar evita multe, inclusiv discriminarea (chiar şi aceea pe criterii de vârstă, pe care nu puţini o alimentează silitor).

Astăzi, când „interpretarea“, după cherem, a orice (menită a scoate lucrurile din vadul lor firesc) şi verva „sofistă“ (ce însoţeşte imediat gestul pentru a-i justifica necesitatea) au devenit adevărate pasiuni, mă tem ca această „distanţă socială“ să nu ajungă să vizeze alte aspecte, dând naştere unor situaţii regretabile. Cuvintele au rolul de a zidi, dar au şi meteahna de a demola, de a deveni capcane. N-ar strica un plus de prudenţă, având în vedere tristele experienţe ale lumii.

P.S. În treacăt fie spus, avem destule exemple de distorsiune sau de abuzivă înlocuire semantică. Unul dintre ele fiind subst. „frustrat“, care a ajuns să însemne (din „înşelat“, „păgubit“, „privat de un drept“) „invidios“, „duşmănos“, „gelos“, „ranchiunos“ ― e ca şi cum ai inversa polii, spunând că binele este răul, adevărul este minciună ş.a.m.d.