Au carte, n-ai parte!

Gabriel Liiceanu

După 30 de ani irosiţi cu cărţile bine închise pe masă, am aflat ce trebuia să ştim din prima zi: prea multă minte strică, dacă nu e deloc. Ne-am întors, adică, la vechea noastră datină intelectuală: oportunismul guraliv al vînătorilor de importanţă culturală. Îi datorăm actul de constatare lui Gabriel Liiceanu.

Scrisoarea în care Liiceanu îşi explică demisia din Grupul pentru Dialog Social prefaţează impecabil Istoria relei creşteri şi neîncetatei descreşteri a gîndirii publice la români - sinteza ce va rămâne nescrisă, pentru că nici o minte omenească nu-i poate absorbi bibliografia. Miza e prea mare. Scrisoarea lui Liiceanu a fost deja ofilită şi arhivată de destinatar. Liiceanu a expus noul naufragiu al intelectualui român de profesie. Eşecul repetat al acestei posturi dificile care a produs o mulţime de excepţii strălucite şi o regulă de fier ce le vine de hac.

Totul a început în ultima zi a neuitatului şi de mult abandonatului 1989. Atunci, cîţiva oameni de carte au format Grupul pentru Dialog Social, angajîndu-se să ajute la eliberarea de obişnuinţele mentale ale lumii din care România tocmai ieşise, după 40 de ani de îndoctrinare. Altfel spus, să gireze desprinderea de comunismul înrădăcinat, vizibil sau invizibil, în toate formele de gîndire şi educaţie ale ţării.

Fondatorii GDS pot fi acuzaţi de nenumărate naivităţi exasperante - păcate cărturăreşti, acumulate într-o lungă experienţă de lipsă de experienţă practică şi politică. Dar diagnosticul era exact şi misiunea vitală. Fondatorii GDS înţeleseseră că România nu va fi liberă şi aptă de viitor, fără valorile şi ideile care dizolvă servitutea comunistă a minţii. Programul fundamental al GDS spunea că libertatea nu poate fi dăruită prin deschiderea magaziilor de banane şi cafea ci trebuie dobîndită prin puterea gîndirii autonome. Prin educaţie şi caracter, tradiţie şi judecată curajoasă. Pariul GDS era evoluţia socială, prin eliberare spirituală, spre o democraţie care depăşeşte nivelul declarativ. E exact punctul pe care GDS, în întruchiparea de astăzi, îl respinge şi răstălmăceşte. Trădarea intelectualilor - cum s-a numit, de la o epocă la alta, fuga minţii spre protecţia dogmei - a reuşit, încă o dată. Singura surpriză e că revenirea la alibiurile care maschează noua înregimentare a durat atît de mult.

A doua zi după 31 decembrie 1989, a început defăimarea. Ion Iliescu e detestabil cu motiv. Ca bun marxist, Iliescu a ghicit, din primul moment, unde se joacă partida. GDS era o provocare inadmisbilă. FSN şi proiectul unei Românii înnoite fictiv prin conservarea monopolului de direcţie comunistă erau în pericol. GDS a fost declarat inamic public numărul unu în grad de Comandor şi tăvălit prin noroaiele propagandei de şcoală sovieto-nazistă. Cîteva figuri bine cunoscute au fost distribuite în rolul de duşmani permanenţi ai naţiunii. Doina Cornea, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu au fost desemnaţi loc de scuipat patriotic. Patapievici e, şi azi, o figură detestată reflex, un om împins la margine de o lume care nu uită că adevărul rostit surpă piramide construite în ani de ipocrizie şi complicitate colectivă.

Numai că toate aceste patru figuri de modă veche şi speranţă nouă s-au înşelat. Cu timpul, un val nou de intelectuali a găsit o altă ideologie-patron şi s-a livrat.

Povestea acestei deraieri consimţite e rezumată în răspunsul cu care Andrei Cornea crede că respinge acuzaţiile lui Gabriel Liiceanu, în vreme ce le confirmă punct cu punct.

Cu o schimbare de sex care vestea simpatii transgender, GDS s-a lepădat de principiile începutului de drum şi s-a garat comod în parcul ideologic PC. Locul e cum nu se poate mai convenabil, căci aduce prestigiu, satisfacţie de sine şi o poziţie măruntă, dar garantată între purtătorii de trenă ai noii gîndiri unice occidentale. Traiectoria a urmat etapele clasice ale mimetismului cunoscut nouă din venerabilul manual produs de compania Chiriţa & Venturiano.

Mai întîi, a apărut ideea diversificării. De ce numai ideile brute ale încrîncenatului anti-comunism? E loc, în toleranţa noastră, şi pentru acele nuanţe suplimentare care dau creşă gratuită minorităţilor şi defavorizaţilor cîtă frunză şi iarbă la cina unui vegan. Nu putem rămîne prizonierii febrei care forţa lozinci şi atitudini, imediat după ieşirea din comunism. Ne modernizăm elastic.

Şi astfel, cu un sofism util caracterelor care se negociază, GDS a descoperit două lucruri: că anti-comunismul e o armură demodată în plin dineu liberal şi că neo-marxismul poate fi injectat în locul socialismului tradiţional. Andrei Cornea rămîne, chiar, la convingerea emoţionantă după care „Marx aparţine marii culturi a Europei”. Aşa e. După cum şi cutremurele aparţin ordinii naturale, iar amputările medicinei generale. GDS, fostul purtător de ideal, nu renunţă la Jos Comunismul! dar îmbunătăţeşte formula care cuprinde, acum, la pachet, şi Sus Neo-Marxismul!

Cealaltă mişcare de progresism felin a noului GDS e serviciul de pază, la dispoziţia celui mai proaspăt dogmatism occidental. GDS şi radarele asociate ţin piept dictaturii. Adică, iliberalismului - acuzaţia cu care e potcovit orice regim ce îndrăzneşte să fie ales prin vot democratic, fără acordul progresiştilor. Lumea e ameninţată de robie, din simplul motiv că elitele pierd alegeri libere. GDS ne apără transformându-se în tribună a toleranţei faţă de propriile idei şi asta e de ajuns. Avem meditatori de calibru. NATO poate pleca acasă.

Traiectoria GDS repetă bucla şireată care a lăsat România fără repere, de atîtea ori. La prima rafală de vînt ideologic extern, învăţatul român îşi lasă conştiinţa baltă, îşi face pe nevăzute bagajele şi se mută în paradisul noului adevăr. Dej şi Ceauşescu au contat pe diversificarea intelectuală, pe nuanţele noi şi, în cele din urmă, pe înregimentarea în noua idee unică.

Voluntară şi nesupusă altor ameninţări decît lipsa de finanţare, declasarea conştiinţelor are, azi, o gratuitate abjectă. Ea vine din comoditate şi din nevoie de statut, din conformismul care asigură superioritatea şi albăstreşte temporar sîngele.

Sigur, corupţia ucide. La fel face, însă, şi sora ei din flori la butonieră, aroganţa snoabă.

Dăscălimea lui Caragiale era mai onestă, căci perora în interiorul unei civilizaţii valide. Noii purtători de otrăvuri conceptuale şi-au luat sarcina de a introduce perversiuni ideologice într-o ţară care şi-a pierdut cultura. Sistemul de învăţămînt e ţăndări şi paiete, educaţia propriu-zisă a încetat dar toate astea asta nu sînt de ajuns. Lumea bună a spiritului profesionist contribuie cu o reţea de Madrase stîngiste care preia minţi tinere, le îndoapă cu idei fixe în cea mai aleasă post-română şi lansează generaţii de roboţi PC. Cine cîrteşte se plasează în afara democraţiei şi îşi pierde dreptul de exprimare. Cenzura e pe drum.

România se aşază iar în schizoidia care i-a asigurat, în vremuri moderne, conflictele şi ruptura. Producem analfabetism de masă şi culturi de nişă. Ne organizăm despicat: turmă şi, deasupra ei, ciripind nobil, o sectă fundamentalist-liberală. Lumea noastră presupus gînditoare devine exact ce e elita academică occidentală: o asociaţie închisă, recrutată prin reeducare, neînchipuit de atotştiutoare şi programatic ruptă de grosul unei naţiuni ce nu-şi merită luminile.

Aşa au rămas singuri pe peron, mulţi din cei pregătiţi pentru marea expediţie spirituală promisă în 1989. Toţi cei cărora li s-a promis dispariţia minciunii. În locul modelului etic, a apărut un oportunism proaspăt care peţeşte poziţia de mini-guru local şi exchibiţionismul de export: iată, sîntem şi noi în stare de un PC carpatin!

Demisia lui Gabriel Liiceanu e cîntarul care află că GDS e un gol plin de propriul gol, un dor de proeminenţă care sacrifică virtuţile gîndirii publice. Sigur, corupţia ucide. La fel face, însă, şi sora ei din flori la butonieră, aroganţa snoabă.

Cu o neo-zicătoare intonată de marele cor al neşcoliţilor: au carte, n-ai parte!