Autodenunţ

Mărturisesc că, după atât amar de ani în meseria asta, nu reuşesc să pricep o iotă din scandalurile politico-financiare care mi se perindă, de dimineaţa până seara prin faţă.

Mai întâi, fiindcă glisările inter şi trans-partinice ale afacerilor cu pricina mi se par a fi mult prea îmbârligate pentru imaginaţia mea limitată. Apoi, fiindcă eu credeam că sunetul dreptăţii trezite din somn seamănă cu fâşâitul discret şi decisiv al lamei de coasă prin iarbă, nu cu vacarmul acesta ţăţesc, de iarmaroc, din fumul căruia abia se mai zăresc caruselul, dughenele cu turtă dulce, scamatorii, şerpii boa sau femeia cu barbă. Şi, mai ales!, fiindcă, atunci când aud despre ce sume de bani se face vorbire, pur şi simplu „îmi patinează” mintea!

Iar toate acestea se petrec, deşi între mine şi cei purtaţi în cătuşe pe la DNA există nu doar o afinitate, ci chiar o asemănare majoră: nici eu nu am avut vreodată o relaţie onestă cu banii!

„Ai pus vreodată bani pe foc?”, m-a întrebat prietenul meu, privindu-mă apăsat în ochi. „Nu. Este ilegal şi stupid să faci asta!”. „Uite, eu aprind bancnota asta, tu-pe cealaltă”. Două candele în scrumieră, flăcări curate, banii ard frumos. „De-acum înainte, când or să-ţi lipsească, măcar vei ştii de ce”, mi-a zis surâzând bizar.  

Numai că din ceea ce el a vrut să fie o exorcizare a ieşit altceva: pentru prima oară în viaţă, am asistat la epifania banilor, am avut viziunea existenţei lor ca simboluri ale confortului şi puterii, deghizate în obiecte concrete, deci numărabile. Până atunci, habar n-aveam că există multe, multe bancnote de un fel, ci doar una singură, care se multiplică la nesfârşit. Până atunci, pentru mine banii fuseseră un soi de Caron, care avea misiunea să intermedieze între ale mele strădanii-în fel sau chip-şi tihnă, între foame şi potolirea ei, între frig şi sobă, între tutun şi plămân.

Schimburile acestea mi se păreau mie a fi normale, metabolice, n-am bănuit nici o clipă că ar mai trebui exersat, de pildă, vreun gest, spre a-i pipăi, a-i identifica, a-i cuantifica, a-i sorta, a-i planifica, sau măcar mimimul efort etic de a mă întreba dacă-i merit cu adevărat sau nu. În mintea mea, ecuaţia era extrem de simplă: de la izgonirea din Eden până azi, necesităţile se astâmpără prin urmarea lucrului ca exprimare de sine (nu a muncii!) şi punct. În Geneză, nu se sufla nici o vorbă de bani!

Este paradigma pe care, prin educaţie, mi-au sugerat-o şi părinţii mei, ţinându-mă, până la maturitate, în puf. S-a accentuat apoi, în vreme ce, profesor holtei fiind, cadenţa bilunară a răsplatei consistente mi-a devenit ritm. După 89’, ar fi trebuit să pricep că viaţa între avans şi lichidare este o iluzie. Dar inerţiei i s-au adăugat romantismul revoluţionar cu care se inventa presă şi uşoara mirare  că pot câştiga de cinci ori cât un dascăl. Aşa încât, n-am iscat bani fiindcă am avut impresia că mi se cuvin şi n-am aflat cum e să faci ceva anume, ca să produci bani, iar aceştia să devină scop, pentru a fi în stare să faci pe mai departe acel ceva anume, care să aducă, pe mai departe, bani.

Numai gândul mi se părea strepezitor şi plicticos.

La întreaga eucaţie, s-a mai adăugat atenţionarea profesorului meu de poezie A.T.Dumitrescu : „Ciprian, bagă de seamă că, în ultima vreme, banii au început să coste cam mult!”. Am fost pe loc de acord! Exact de asta aveam nevoie, ca să am dreptate şi să mă conserv într-o boemă pioasă.

De acolo, absolut firesc, am ajuns să cerşesc şase lei şi 41 de bani de la un bancomat: animalul mecanic nu voia să mi-i dea, din cauză că erau prea puţini!

Concluzia că risipa de bani ca şi nepriceperea de a-i provoca să se arate la faţă se răzbună, nu-mi mai foloseşte azi la nimic. Acum, am înţeles că există bani, bănuiesc cum se fac, însă le-a venit şi lor rândul să mă refuze.

Ne suportăm doar pentru că nu avem încotro.