Societate

articolul anterior

Autosabotajul prin risipirea de sine

2
15 Jul 2020 07:42:05
Petre Silviu

Scriam în articolul anterior despre diferitele cauze ale autosabotajului şi încercam să arăt că  acesta nu are numai resorturi individuale, ci şi biologice sau sociale. Susţineam acolo, pornind de la sociologia lui Robert Merton, că ideile şi comportamentele autosabotante ar putea fi induse de presiunea exterioară pentru a-i determina pe indivizi să respecte status-quo-ul social şi să economisească resursele colective.

În cele ce urmează vreau să explorez risipirea de sine ca factor autosabotant pornind de la gândirea lui Noica şi ceea ce el numea maladii spirituale.

Literatura de self help se bucură de un succes enorm, iar numărul de autori care scriu pe temă pot compune o bibliotecă de sine stătătoare. Daniel Goleman, Andrew Solomon, Osho, Savatie Bastovoi, Sadghuru şamd  contribuie la diversitatea dezbaterii. Celor de mai sus li se adaugă un panteon clasic dedicat înţelegerii şi vindecării psihicului uman: William James, Freud, Jung, Jean Piaget, Eric Fromm, Gordon Allport. 

Cu toate aceste nume consacrate, o carte mică este neglijată,  fie şi din cauză că aparţine unui filosof, nu unui psiholog şi nici nu conţine o listă bifabilă de sfaturi pe care cititorul-pacient să le urmeze. Este vorba despre Şase maladii contemporane al lui Constantin Noica.

În această lucrare, Noica consideră că sensul fiinţei umane se găseşte dacă individul  se încadrează într-un sens superior, într-o idee generală sau într-un determinant al vieţii (poate fi vorba de muncă, familie, creaţia de orice fel). Adesea, însă, între individ şi determinările vieţii apar fricţiuni, producând  maladiile spirituale, diferite atât de cele corporale, cât şi de cele psihice. Maladiile spirituale identificate de filosoful român nu sunt expresii ale nebuniei, propriu-zis, ci feluri de exprimare ale fiinţei. Odată instalate, acestea pot face atât rău, dar pot fi şi izvor de creaţie la oamenii superiori.

Preluând textul original, cele şase găsite de Noica sunt:

„Prima situaţie este de-a nu avea, pentru o realitate individuală şi pentru determinaţiile ei, ceva de ordin general. Lucrurile se manifestă în toate felurile, dar nu sînt cu-adevărat. Catholita, la om.
A doua este de-a nu avea, pentru determinaţii ce se prind în ceva general, o realitate individuală. Manifestările se pot organiza în toate felurile, dar nu sînt cu-adevărat. Todetită.
A treia situaţie ontologica este de-a nu avea, pentru ceva general care a căpătat o întruchipare individuală determinaţii potrivite. Lucrurile s-au „împlinit“ în principiu, dar nu sînt nici acum cu-adevărat. Horetita.
A patra este, răsturnat faţă de cea precedentă, de-a nu avea general, determinaţii anumite. Intrare în ordine poate fi, dar lucrurile, fiind fără manifestări determinate, nu sînt cu-adevărat. Ahoretie.
A cincea este de-a nu avea, sau la om de a nesocoti, pentruun general ce s-a specificat prin determinaţii variate, o realitate individuală. Manifestările au o răspundere sigură, dar o au fără concentrarea într-o realitate, aşadar nu sînt cu-adevarat. Atodetie.
A şasea precaritate a fiinţei este de-a concentra (la om în chip deliberat) într-o realitate individuală determinaţii lipsite în ele însele de siguranţa generalului. Lucrurile se fixează, dar în ceva care, lipsit fiind de suportul generalului, nu este cu-adevărat. Acatholie.”

Fiecare dintre ele beneficiază de un exemplu. Astfel, în cazul catholitei îl avem pe Don Juan, Napoleon şi Fiul risipitor din Biblie. Horetita este maladia ui Nietzsche, a celor care vor să schimbe lumea cu orice preţ. Ahoretia, refuzul conştient al determinaţiilor era caracteristică hipioţilor, considera Noica etc.

Pentru scopul rândurilor de faţă cred că maladia catholitei este cea care se referă cel mai bine la risipire. Trăsătura ei presupune că: „omul vrea să fie. Vrea să fie pentru ceilalţi, pentru sine, în absolut, în istorie, vrea să fie ca o statuie, ca o faimă, ca o dreptate, ca un adevăr, ca un făptuitor, ca un nimicitor — numai să fie. Zbuciumul omului este, în chin discret ori exasperat, cel al realului, care şi el tinde să fie, măcar în sensul elementar de a persista.” [pp.29-30]

Catholitic superior, marcant pentru începutul modernităţii, Napeoleon: „nu tăgăduia generalurile…. Nici măcar nu părea să se lipsească de ele, ci şi le alia pe toate de-a valma: sensuri revoluţionare, destin istoric al Franţei, ideea europeană, chiar Biserică. Dar tocmai pentru că şi le alia, respectiv le subordona persoanei sale, el dovedea că nu are cu-adevărat conştiinţa lor, neatestînd nici o formă de supunere la ceva de dincolo de el. A părăsit lesne ideea revoluţionară; Franţei nu i-a putut da decît o bună administraţie (plus o vană superbie); iar ideea europeană a compromis-o, oricîte consecinţe ar fi avut, pentru aceasta, aventura sa istorică.”[…] Carenţa generalului, în cazul său, ducea la sindromul catholitei tipic pentru toţi marii stăpînitori: nevoia oarbă de acţiune. Şi într-adevăr, în
forma aceasta catholita este maladia tiranilor, la care manifestările intră în exacerbaţie, în lipsa sensurilor. Turmentat de acţiune, bolnavul de catholită poate merge, atunci, pînă la a zgîlţîi istoria, cu frigurile sale.” [pp.32-33]

Cum justific o asemenea afirmaţie? În epocile trecute indivizii erau determinaţi într-o mult mai mare de factori precum: rasa, genul, casta ori clasa socială. Azi, în schimb, cel puţin în naţiunile bogate şi liberale, traseul fiecăruia poartă amprenta propriei voinţe. (A nu se înţelege că ignor imperfecţiunile lumii sau ale epocii în care ne situăm). De aici, însă, apare altă problemă. Libertatea însăşi devine o formă de determinism, obligându-ne să alegem mereu din noianul de posibilităţi. Orizontul de promisiuni a devenit aşa de vast că ni se induce un sentiment al neajunsului. Bucuria alegerii îşi scurtează durata, urmată de regretul ignorării celorlalte variante. "Poate altfel era mai bine." „Dacă aş fi luat-o la dreapta sau la stânga..” "Iarba e mereu mai verde peste gard!" Anturajul devine la rândul său o cameră a oglinzilor care ne amplifică cacofonia interioarăà Îţi este indus sentimentul că nu este la locul potrivit şi că meriţi mai mult, altfel rişti să te iroseşti (uneori e adevărat, alteori asemenea voci doresc să te facă după chipul şi asemănarea lor, fără a ţine cont de aspiraţiile tale). Într-un asemenea climat, e uşor să începi o activitate, dar cu mult mai greu să o continui. Altfel şi altceva reprezintă adverbele care îţi ghidează acţiunile.

Neputând ajunge Napoleon sau măcar Don Juan, catholiticul eşuează ca fiu risipitor.

O altă analogie la care mă gândesc este aceea a cuiva care doreşte să îşi ridice o casă, dar nu face decât să adune materiale de construcţie cu nemiluita, fără a avea şi planul necesar. Biografia catholiticului seamănă cu un potpourri de încercări lipsite de o idee forţă; un inventar al reinventărilor de sine.

Această ultimă aserţiune se verifică statistic cel puţin pentru piaţa muncii. Confundarea vieţii adulte, active cu un singur loc de muncă ţine tot mai mult de trecut. Astăzi schimbarea este noua constantă. În cuvintele lui Reid Hoffman, co-fondator la LinkedIn, carierele au ajuns „tururi ale datoriei”.[1] Conform unui studiu Deloitte, companiile însele s-au obişnuit să fie gazdele unei mase flotante de angajaţi, aşa că 58% din firmele intervievate cred că noii angajaţi vor lucra pentru ele mai puţin de 10 ani. În Australia, un alt studiu calcula rămânerea în acelaşi loc de muncă la 3,3 ani!

Desigur, statisticile aduse ca argument mai sus pot să nu fie, neapărat expresia catholitei, a lipsei unui mare plan din vieţile noastre. Astăzi schimbăm carierele slujbele mult mai des şi pentru că:

  • suntem mai pretenţioşi şi nu mai acceptăm orice tratament sau punem mai mult accent pe dezvoltarea personală;
  • firmele se desfiinţează, ceea ce determină, inerent, plecarea angajaţilor;
  • meseriile însele dispar, obligându-ne la reconversia profesională.

În plus, faptul că cineva schimbă locul de muncă nu înseamnă că îşi schimbă, neapărat, cariera sau că renunţă la scopurile de pe termen lung. Doar că le urmăreşte exact ca la jocul şotron, sărind de pe o treaptă pe alta!

Putem vorbi despre prezenţa catholitei doar când schimbările (frecvente) nu sunt expresia unor cauze de forţă majoră, ci a propriei slăbiciuni sau a lipsei unui sens legat de propria existenţă.

Un concept care ne poate ajuta la definirea risipirii de sine şi, totodată, poate fi pus în dialog cu catholita noiciană este cel de salutogeneză al psihologului Aaron Antonovsky (1987). Cercetător israelo-american, Antonovsky (1923-1994) s-a născut în SUA dar a atins apogeul carierei în Israel. Lucrând cu oameni afectaţi de boli grave, s-a aplecat asupra felului în care psihicul răspunde bolii. Mirarea i-a fost provocată de un grup de femei care îşi păstraseră optimismul în pofida faptului că trecuseră prin Holocaust. Meditând asupra acestor observaţii, a ajuns la ideea salutogenezei- noţiune care măsoară sentimentul coerenţei. Conform lui Antonovsky, cu cât o persoană simte lumea ca fiind mai coerentă, cu atât senzaţia creşte senzaţia de control asupra propriei vieţi. În cuvintele sale:

„Simţul coerenţei se defineşte drept o orientare globală care exprimă măsura în care cineva posedă un sentiment puternic şi durabil ca încredere că: 1)  stimulii ce derivă din mediul intern şi extern sunt structuraţi, previzibili şi explicabili; 2) posedă resursele pentru a face faţă cerinţelor acelor stimuli şi 3) aceste cerinţe sunt provocări care merită investitie şi angajament.”

Cele trei componente ale simţului coerenţei sunt: capacitatea de înţelegere, capacitatea de a face faţă problemelor şi existenţa unui rost, a unei semnificaţii. Ulterior măsurarea salutogenezei se va efectua cu ajutorul unor întrebări de genul:

  • Când vorbeşti cu oamenii, ai sentimentul că nu te înţeleg? (niciodată nu am acest sentiment; întotdeauna am acest sentiment)”
  • Ai sentimentul că te afli intr-o situaţie nefamiliară şi nu şti ce să faci? (de la „foarte rar” la „foarte frecvent”)
  • Când ţi s-a întâmplat ceva neplăcut în trecut tendinţa este să spui: („mă macină oe interior”; „asta este, viaţa merge înainte”)
  • Activităţile pe care le faci in fiecare zi îţi creează un sentiment de: („profundă plăcere şi satisfacţie”; „o sursă de durere şi plictiseală”)[2]

Întâmplarea face ca el să-şi fi publicat ideea în anul morţii lui Noica (1987). Folosesc această conjunctură bio-bibliografică pentru a sugera un potenţial dialog Noica-Antonovsky prin intermediul celor două concepte de mai sus: catholita şi salutogeneza. Cred că un astfel de demers ar fi fertil din mai multe puncte de vedere:

  • Istoric. Gândirea românească, hai să îi spunem clasică, rămâne într-un panteon al admiraţiei fără a fi operaţionalizată şi pusă în contact cu ce se întâmplă astăzi în diferitele ştiinţe. Prea puţin se încearcă utilizarea unor mari gânditori precum Xenopol, Iorga, Manoilescu, Blaga, Noica, Ştefan Lupaşco în dezbaterile prezente din: ştiinţele comunicării, sociologie, teoria relaţiilor internaţionale etc.
  • Metodologic. Timp de secole, filosofia, ca regină a ştiinţelor a înglobat şi psihologia. În secolul XIX aceasta a devenit independentă şi a dezvoltat o metodologie clară, concisă pentru a vindeca pacienţii. Refacerea legăturii dintre cele două ar putea aduce soluţii noi, nebănuite pe diferite speţe. Filosofia se concentrează pe mari teme de gândire, adesea abstracte dar pertinente; psihologia se centrează pe individ. Din tandemul lor ar putea rezulta o metodologie terapeutică care se înţeleagă individul nu izolat, ci inclus în universul înconjurător.
  • Motivaţional. Articolul de faţă, ca şi cel anterior nu a fost scris din perspectiva unui psiholog sau psihiatru, ci a unui trăitor. Fără a avea expertiză certificată în psihologie, fiecare dintre noi poate încerca să se vindece prin introspecţie. Conştientizarea catholitei i-ar putea ajuta pe mulţi să conştientizeze ce doresc sa fie constant şi ce doresc să schimbe în existenţa lor. Spre exemplu, dacă simţi că te încadrezi în maladia catholitei, ai putea dezvolta un plan de priorităţi în existenţa ta, astfel încât schimbările pe care ţi le doreşti (personale sau profesionale) să aibă loc după un calendar. Meditaţiile de aici pot servi ca învăţăminte inclusiv pentru companii şi managerii lor. În loc să pornească de la premisa că angajaţii oricum vine şi pleacă, iar dacă nu le convine să plece, ar putea regândi climatul pentru a reţine mai mult timp personalul.

[1] Aluzie la expresia din engleză „tour of duty” tradusă prin stagiu militar.

[2] Monica Eriksson and Maurice B. Mittelmark, The Sense of Coherence and Its Measurement, M.B. Mittelmark et al. (eds.), The Handbook of Salutogenesis, 2017, p.97

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

Dream Pervertor
16.07.2020, 08:22:45

- Silviule, titlul foarte incitant; continutul insa denota superficialitate in aprofundarea tezei lui Noica si dificultati flagrante de exprimare in limba romana! - Cat ai avut la bac?

+1 (1 vot)
Truth
19.07.2020, 17:22:10

"Timp de secole, filosofia, ca regină a ştiinţelor a înglobat şi psihologia. În secolul XIX aceasta a devenit independentă şi a dezvoltat o metodologie clară, concisă pentru a vindeca pacienţii. Refacerea legăturii dintre cele două ar putea aduce soluţii noi, nebănuite pe diferite speţe." Nu, in nici un caz! A existat un motiv pt. care psihologia s-a desprins de filozofie si nu este nici un loc de negociere.

+2 (2 voturi)