Baciul malldovean

Ştiu familii pentru care statul în mall ţine loc de vizită la prieteni, trai monden sau concediu în străinătate.

Oştim de câţiva ani: mall-ul a încetat să fie un complex comercial şi a căpătat o nouă identitate. Acum el e mai degrabă o unitate geografico-administrativă, o provincie cu frontiere de nichel, un minioraş şi - peste toate - martorul unui mod de viaţă deviat. În mall nu mai cumperi, ci trăieşti. Asta explică fugar şi fără adâncime herghelia de ghiduşii semantice la care se pricepe atât de bine românul dinaintea, din timpul şi din urma tranziţiei. Românul acela care nu mai e molcom, ci mallcom. Care a înlocuit Moldova cu Malldova şi s-a apucat să fabrice cocteiluri Mallotov. Românul care s-a integrat în consumism înainte să intre în NATO sau în Uniunea Europeană şi care acum ţine morţiş să nu se înece ca ţiganul la mall.

În conserva cu sclipici pe care am botezat-o mall se petrece, de fapt, un fenomen care ţine de pubertatea vieţii sociale. Doar în primele zile ale primului mall lumea a dat importanţă spaţiului central din acest bastion al negoţului, unde populaţia de cumpărători se aproviziona gospodăreşte cu pamperşi, cârnaţi ambalaţi sub vid, detergent, napolitane, apă minerală, vrăbioară, cafea, hârtie igienică, avocado, fistic decojit şi ­cotlete. După asaltul inaugural asupra rafturilor cu produse de uz mai mult sau mai puţin casnic, românul a făcut un pas înapoi şi s-a pus pe chibzuit. Din căpşorul lui doldora de idei nevaccinate, una s-a înfipt în faţă şi n-a mai putut fi ocolită: mall-ul ca magazin e vacs. (Corecţie: mall-ul ca magazin e valabil doar în măsura în care cumperi la preţuri triple mărfuri identice, pe care le găseşti unde vrei şi unde nu vrei la preţuri convenabile.) Rostul lui adevărat e de spaţiu unde trebuie să fii văzut când trebuie de cine trebuie. Mall-ul nu e o fortăreaţă alimentar-vestimentară, ci locul unei condici de prezenţă în care nu semnează doar inadaptaţii, paseiştii sau cei pe care nu-i preocupă propria imagine. Ciudată atitudine, bizar punct de vedere, dar, până la urmă, o chestiune de gust.

Ideea vieţii la mall a prins contur pe mai multe paliere. Ştiu notabilităţi TV care îşi fac periodica baie de mulţime în acest spaţiu, tocmai ca să pară populari, fără nazuri, „de-ai noştri". Despică masa de gură-cască, vorbesc preocupat la mobil şi surâd fără ţintă, în timp ce poporul se freacă de ei, sedus de perspectiva de-a respira acelaşi aer. Pe de altă parte, ştiu familii pentru care statul în mall ţine loc de vizită la prieteni, trai monden sau concediu în străinătate. Ele sunt compuse din oameni pentru care mersul la mall e mai util decât controlul medical. Din soţi care nu acceptă să nu-şi plimbe din trei în trei zile (uneori chiar mai des) soţia prin faţa vitrinelor strălucitoare unde se răsfaţă parfumul X, pantofii Y sau etola produsă de Z.

Există şi cazuri limită - tot mai des, din păcate. E vorba de cei pentru care deplasarea cu familia la mall are aerul unei internări ritualice, iar asta mai ales în weekend. Atunci Fane, Sanda şi copiii se duc la mall cum ar ieşi la iarbă verde, cu singura diferenţă că sub cupolă, în incinta unde forfoteşte atâta lume, n-ai voie să faci grătar. Odată ajuns, echipajul familial combină cumpărăturile cu statul în cafenea şi intratul la film cu luatul mesei la unul din puzderia de fast-food-uri. Totul este acolo, la îndemână: socializare, antren, preaplin papilar, comerţ, cultură şi loisir. O singură pată strică acest tablou: viaţa trăită astfel nu mai are nimic natural. Se fac nişte gesturi, se parcurg nişte trepte şi se mimează febrilitatea citadină. Numai că produsul final are gust de iască şi miros de plastic.