Bâlciuri (3). Călugărul cu umbreluţă pembé

Într-o pictură a lui Amedeo Preziosi (1816-1882), pe care o pun aici,  ne este înfăţişat un târg obişnuit, de Moşi, la vremea cireşelor, după cum o dovedeşte vânzătorul ambulant din centrul tabloului. În jur - lucruri obişnuite, de la crucile de piatră, la vânzătorul de smântână, din stânga.  Sper că observaţi cana cea mică, legată de putinei, măsură, dar şi vasul din care gustau cei dornici să încerce marfa, fără grijă de COVID sau de altele.

Căruţele cu coviltir sunt un fel de rulote-tarabă, am zice azi, iar nu departe de ele, o femeie se remontează, dând pe gât un ţoi de ţuică, pe care a plătit o sumă infimă. Mocanca, însoţită de copil şi de-o călugăriţă, se uită după chilipiruri, la umbra pălăriei de pai.

Şi, în sfârşit, călugărul! - cu umbreluţă în culoarea piersicii rozulii, culoare pretenţioasă, considerată extravagantă, denumită printr-un cuvânt din neogreacă, preluat la noi din turcă - pembé. Ştim că acest cuvânt a intrat în limba română pe la 1845, după cum suţine Mianda Cioba, într-un studiu doct, despre culori. Aşa că putem să spunem fără grijă că umbrela călugărului era pembie.

Ghemuit cu eleganţă, călugărul vinde icoane şi alte portrete sau măcar face conversaţie cu o femeie, interesată de un portret. După felul în care femeia examinează lucrarea, dar şi după elocvenţa întipărită pe figura călugărului ne dăm seama că el este negustorul, poate şi pictorul. Ce căuta un călugăr la târg, cu portrete pictate (pe hârtie groasă, după toate aparenţele, confecţionată manual)? Unde şi cum le pictase?

 Viaţa călugărilor n-a fost niciodată uşoară. Să nu vi-l închipuiţi stând în chilie şi trăgând cu pensula prin vopsea! În general, la mânăstire ajungeau copiii abandonaţi, oamenii fără apărare, robii rămaşi fără stăpân, artiştii, peregrinii de vocaţie, pedepsiţii sau cei care pe pregăteau pentru moarte.

 În anul 1794, un fante din strada Lipscani, poliţist de cartier (am zice azi, agent), a fost prins cu nevasta unui administrator de harem. Are loc un scandal răsunător, terminat la Palat, unde principele îl pedepseşte pe amorez, trimiţându-l pe termen nedeterminat la Mânăstirea Snagov, unde va fi obligat să se roage pentru iertarea păcatelor. Era un mod frecvent de-a ajunge călugăr. Probabil, a tras ceva acest bărbat, dar având în vedere că se învârtea prin cartierul Lipscani, a găsit el până la urmă o cale să scape de-acolo.

Tot pe-atunci, mai precis în ianuarie, 1794, un popă din Teleorman, împreună cu ţârcovnicul său, intră în nişte afaceri mărunte, cu nişte precupeţi, care urmau să le vândă câteva lucruri la târg. Dar un om al bisericii nu avea ce să caute la piaţă, înjosind cinul cu o activitate profană. Prin urmare, aflându-se povestea, popa şi ţârcovnicul sunt trimişi la Mânăstirea Cernica pentru doi ani, ca să se înveţe minte. Probabil c-au trecut greu acei ani, şi nici nu prea cred c-au mai încercat să scape de-acolo, având în vedere că nu voiau să-şi supere şefii, sperând ca la un moment dat să-şi recapete parohia.

Tot prin mânăstiri se ascundeau hoţii, bărbaţii intraţi în depresie, ca să nu mai vorbim despre marginalizaţi - mai ales acum, când am intrat în era lui Poliţist adjectiv, mi-e greu să vorbesc despre ei.

Prin urmare, călugării aveau origini diverse. La mânăstirile mai sărace ori cu stareţi indulgenţi, mulţi călugări plecau pe timpul zilei, bătând străzile, mai ales bâlciurile şi locurile cu multe distracţii. În Bucureşti se ţinea târg săptămânal, iar la fiecare sărbătoare din timpul verii se organizau bâlciuri, cu numeroase atracţii. O trupă de actori francezi, tot pe la finele secolului al 18-lea, obţinuse un permis ca să dea reprezentaţii prin toate târgurile, mai ales la marele bâlci de Sfânta Marie. Tot acolo puteai să vezi înghiţitorii de săbii, oamenii care scuipau foc, femeia-maimuţă, namile şi pitici, puteai să guşti ţuici şi lichioruri, să mănânci bunătăţi, între care ouşoarele dulci şi gogoşile se aflau pe locul întâi. Prin urmare, de ce-ar fi ratat un călugăr o distracţie atât de complexă? Uneori, când mânăstirea lor era strictă, plecau de tot, iar un călugăr ca acesta, găsea o gazdă miloasă, un grajd sau o livadă unde să înnopteze, iar ziua picta în marginea târgului şi apoi frecventa bâlciurile. E posibil ca acest călugăr cu umbreluţă să fie un călător, un artist dornic de aventură sau chiar un călugăr pe bune, trimis de superiori să vândă icoane. Deşi prima variantă mi se pare mai realistă şi-am să vă spun şi de ce.

Pe la sfârşitul secolului al 18-lea, poetul Ienăchiţă Văcărescu  semnalează apariţia unei noi pături sociale - călugării vagabonzi. Sincer, nu m-aş fi aşteptat ca un poet libertin, cum a fost Ienăchiţă, pe care l-am făcut personaj, zic eu pozitiv (în Zogru), să fie atât de încuiat încât să-i ceară lui vodă să adune de pe străzi toţi călugării vagabonzi! Iar Moruzi chiar îl ascultă (în ciuda legăturilor galante pe care poetul le avea cu Prima Doamnă), dă un nizam, iar bieţii călugări nu mai pot să iasă din mânăstiri fără o adeverinţă (chiar acesta este cuvântul din nizam) semnată de mitropolit.

Deja mă simt înrudită cu aceşti aventurieri în sutană, ba chiar îmi vine să plâng, gândindu-mă că ei n-aveau internet să-şi facă rost de permis oricând, ci cu multe zile pierdute prin curtea Mitropoliei, cu multe rugăminţi şi peşcheşuri, obţineau, poate, o hârţoagă de liberă trecere. Aşa au apărut plastografii, specializaţi în adeverinţe pentru călugări.

 În tot cazul, vagabondajul monahal n-a încetat, dovadă şi călugărul nostru, unul emancipat, artist şi negustor de tablouri.