Bancurile - barometrul moralului românilor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Caricaturiştii, ca Vali Ivan, au ştiut să
conserve spiritul devastator al bancurilor de altădată, îmbrăcându-le într-o
gingăşie care îşi dezarmează victimele.
Caricaturiştii, ca Vali Ivan, au ştiut să conserve spiritul devastator al bancurilor de altădată, îmbrăcându-le într-o gingăşie care îşi dezarmează victimele.

Bancurile româneşti sunt diferite de cele franţuzeşti. La început, îi fac să râdă pe francezii care învaţă limba română cu metodă Asimil, al cărui autor, Vincent Iluţiu, un jurnalist român de la Radio France Internaţional, îşi condimentează lecţiile, pentru a le face mai plăcute. Dar ucenicii limbii române nu înţeleg încă tot sensul lor satiric.

- Ţăranul este certat de doctor:

-Dacă nu te laşi de ţuică, n-o mai duci mult!

-Cum să fac, domnule doctor ?

-Păi, uite, în loc să bei un pahar, mai bine mănâncă un măr.

-Dar, doctore, 40 de mere pe zi… nu e periculos pentru sănătate?

Această recomandare mi-a servit când am făcut acum câţiva ani o călătorie riscantă în Maramureş pentru un reportaj despre cazanele de horincă.

Apoi, cu timpul, francezii fac cunoştinţă cu Bulă. Talentul său de a râde de sine însuşi, de prieteni, de societate… un adevărat studiu de moravuri, un demn descendent al lui Caragiale. Pe scurt, Bulă îi readuce pe toţi la modestie.

bancuri

  Bulă, la armată, în faţa sergentului:

-Bulă, la ce armă vrei să serveşti.

-La marină.

-Ştii să înoţi ?

-De ce, nu aveţi vapoare ?

  (FOTO: Intrând în societatea de consum, românii şi-au schimbat bancurile piperate cu bancuri… cu Ketchup)

Bulă vrea să se agajeze, merge la vizita medicală, unde doctorul îi întreabă cum îl cheamă.

-Bbbbbulă Mamamarin.

-Eşti bâlbâit ?

-Nu, tata era.

-Şi atunci?

-E din cauza tâmpitei de secretare care a înregistrat naşterea.

În Franţa nu prea râdem de noi înşine

În Franţa există un personaj care îi seamănă lui Bulă. Se numeşte Toto, dar pare chiar fad pe lângă Bulă. Românii nu ezită să radă de ei înşişi, practicând autoderiziunea fără complexe.

-Dragă, îţi închipui, se pare că ne tragem din maimuţă.

-Nu… cine ţi-a spus ?

-Scrie negru pe alb în « Ştiinţă şi tehnică ».

-Uf, ce bine că ungurii nu înţeleg româna !

Francezii râd mai ales de alţii. În special de belgieni, pe care-i prezintă ca pe nişte idioţi…

- Doua camionagii belgieni se opresc în faţa unui tunel unde scrie « inălţime maximă 4,30 m ».

-La naiba, avem 10 cm în plus !

-Stai să dezumflu cauciucurile.

-Tâmpitule, nu jos avem în plus… sus !

Belgienii ridică din umeri politicoşi şi chiar râd.

Francezii râd de asemenea de încetineala elveţienilor sau de zgârcenia scoţienilor.

Un neamţ, un francez şi un scoţian comandă o bere. Câte o muscă pică în fiecare pahar. Neamţul înghite berea şi musca fără probleme. Francezul o scoate dezgustat şi varsă jumătate de pahar. Scoţianul scoate musca şi o stoarce bine, să nu piardă nicio picătură, apoi bea.

Francezii râd de corsicani şi de lenea lor. Poate pentru că nu îi consideră prea francezi.

Dominique (prenume corsican) stă de un sfert de oră pe umerii unui prieten, ca să schimbe un bec:

-Ce naiba faci atâta ?

-Aştept să te învârţi !

Nehotărârea normanzilor ( «p’tet ben qu’oui, p’tet ben qu’non », « poate da, poate nu »)  este ridiculizată. Dar mulţi au plecat în Anglia cu Wilhelm Cuceritorul. Sau se ridiculizează avariţia locuitorilor din Auvergne (Masivul Central), de unde este originar un fost preşedinte, , Valéry Giscard d’Estaing, zgârcit cu banii lui, dar nu cu cei ai compatriotilor, comportându-se ca Ludovic al 14-lea, când primea la Versailles preşedinţi străini.

Pe când bancurile româneşti nu au fost niciodată mai numeroase şi mai devastatoare decât sub Ceauşescu şi sub comunism, nu găsim aproape niciunul care să ilustreze periadele sumbre ale istoriei Franţei, cum ar fi ocupaţia nazistă şi colaborarea cu nemţii. Poate fatalismul românilor i-a făcut să considere bancul ca singură alinare în faţa nenumăratelor necazuri.

James Bond al bancurilor româneşti

image

Am fost uimit să descopăr că în timpul lui Ceauşescu a existat un fel de James Bond al bancurilor româneşti. I-am dat de urmă şi l-am întâlnit la o terasă din Drumul Taberei, în vara lui 2004. Pe timpul lui Ceauşescu, Călin Bogdan Ştefănescu a notat conştiincios bancurile politice ale epocii ca pe o martirie a istoriei. Fost inginer la primăria din Bucureşti, azi în vârstă de 65 de ani, nu a vrut ca acest patrimoniu să se piardă şi a publicat in1991 „Zece ani de umor negru românesc”.

În dimineaţa de 23 august 1979, şi-a dat seama că, dacă din fericire acest coşmar ia sfârşit, nimeni nu-şi va mai aduce aminte, „spiritul omenesc având minunata putere de a elimina ceea ce îl deranjează sau îi face rău”, filozofează el, admiţând că „nu e aşa de plăcut să-ţi aminteşti de Ceauswitz (Ceausescu+Auschwitz) şi că la piaţă cartofii erau cât nucile”.

 Transmise prin viu grai, bancurile, nescrise, nepublicate, s-ar fi pierdut. Inginerul a luat un caiet şi a început să le noteze, cu data lor de apariţie, viteza cu care se propagau, tema, dându-le coduri care nu permiteau identificarea surselor.

„Ascundeam o adevarată bombă sub pat”

Nu-mi dădeam seama că ascundeam o adevarată bombă acasă, sub pat. Aveam 41 de ani, nu eram căsătorit. Nu-mi dădeam seama de riscuri”.

Călin Ştefănescu aduna bancuri în toate ocaziile: în metrou, la serviciu, dar prea puţin la sărbători sau la nunţi, căci „era prea multă lume, şi oamenii aveau grijă ce vorbeau”. Lungile ore la cozi, erau o bogăţie de poveşti. „Mă sculam la cinci ca să fiu la şapte în faţa magazinului alimentar, fără să ştiu ce se vindea. Mă înghesuiam între oameni şi-mi deschideam urechile, să aud ce se spunea între un Ce mai faci ? şi un Ce-au mai băgat ăştia ?. Unii mă priveau că şi cum aş fi fost de la Securitate. Nu mă înduram să notez întotdeauna ce auzeam, fiindcă am văzut cu ochii mei bătrâni murind la coadă ».

Unul din sursele cele mai bune a fost Partidul comunist, al cărui membru a fost din 1969, ca mulţi alţii. « Am înregistrat multe prostii la şedinţe, dar şi multe bancuri pe care le spuneam între noi dacă simţeam că putem avea încredere ». Căsătorindu-se, Călin a găsit o altă mină de aur. Soţia sa îi aducea glume noi de la serviciu. În total, în 10 ani, a adunat peste 1000 de bancuri, unul la cinci zile, conservând 960 şi eliminând pe cele prea vulgare. Devenind artist în materie, a fabricat el însuşi unele bancuri, testându-le pe soţia sa, pe colegi şi prieteni, înainte de a le lansa în natură. Aproape 150 dintre ele au făcut astfel ocolul ţării. (FOTO: Cătălin Bogdan Ştefănescu şi-a asumat riscuri enorme ca să păstreze patrimoniul bancurilor româneşti apărute în comunism.)

calin bogdan stefanescu

O pisică şi un câine se întâlnesc la frontiera maghiară. Pisica se miră să vadă câinele care vrea să intre în România.

 -De ce vrei să vii la noi ?

 -Pentru că mi s-a spus că o să duc o viaţă de câine.

Aproape de catastrofă

Regimul se înăsprea, numărul bancurilor creştea. Călin era tot mai prudent deoarece acum avea doi copii. Nu făcea nicio aluzie în faţa lor, asculta Europa liberă pe balcon, în surdină.

Totuşi, a trecut aproape de catastrofă de două ori, o dată şi-a uitat carnetul pe biroul cuiva, altă dată i-a fost confiscat de un ofiţer de poliţie, pe când lua notiţe în faţa ambasadei americane. Din fericire, ofiţerul nu a fost prea curios, i-a notat doar identitatea.

Călin Bogdan Ştefănescu uita de frică imaginându-şi furia Conducătorului, sperând că unii din zbirii săi îi vor raporta tot ce se spunea despre el. Se spunea că, de mânie, după revoltele de la Braşov din 1987, a ordonat să nu mai fie folosit cuvântul « braşoave ».

Dar ce plăcere să poţi strecură la urechea unui prieten, în tramvai, trecând pe lângă imensul şantier faraonic al Casei poporului, ultimul banc pe seama lui.

Câţi oameni sunt împotriva regimului dumneavoastră ? îl întreaba Ceauşescu pe Mao.

-Cam 20 de milioane.

-Ah, exact ca la noi.

Şi ce fericire să-l vezi jubilând la această glumă amară, aruncând priviri bănuitoare în jur.

bancuri

FOTO: Caricatură de Vali Ivan

Poliţiştii mereu în frunte

Bancurile românilor sunt deci un barometru al moralului lor ? Mai puţin bune când moralul e ridicat şi foarte bune când e la pământ ? Greu de spus, căci situaţia actuală nu e grozavă, iar bancurile sunt totuşi mai puţine la număr, mai puţin originale, mai puţin percutante. Totuşi, cititorii « Les Nouvelles de Roumanie » îmi cer tot timpul, ca să-şi impresioneze prietenii români în timpul vacanţelor. Succes şi râsete asigurate când le spun româneşte, forţându-se să pronunţe « r » ! 

Într-o piaţă în Baia Mare :

-Găinile dumitale sunt româneşti sau străine?

-Vrei să le mănânci sau să discuţi cu ele ?

Dar când vine vorba de poliţai, umorul devine internaţional.

Pe timpul lui Ceausescu, doi miliţieni vin de la o cooperativă agricolă, unde au primit « cadou » un purcel. Pe drum, iau la stop un popă.

-Ce faceţi cu purcelul ?

-Îl ducem la examen la teologie.

-Dacă nu reuşeste… îl păstraţi în miliţie ?

… în timpul revoluţiei culturale din mai 1968, studenţii din Paris îşi bat joc de CRS (forţele de ordine), scandând : CRS-SS, CRS-SS.

Sătui de batjocură şi de pietre aruncate în ei, seful CRS se întoarce spre trupă şi comandă :

Hai să le arptam că nu suntem proşti. La comanda mea strigaţi : Studenţi-denţi-denţi, Studenţi-denţi-denţi.

Jumătate de secol mai târziu, în România sau în Franţa, politiştii sunt văzuţi la fel.

Andrei ajunge acasă şi-i spune tatălui sau :

 -Tată, am auzit un banc bun cu poliţia. Ascultă.

 -Îţi baţi joc de mine ? Ai uitat că sunt poliţist ?

 -Bine, ţi-l spun mai încet, până te prinzi. 

 Doi poliţişti francezi discută :

 -Am primit rezultatul la testul IQ.

 -Şi ?

 - Uf, e negativ.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite