Bătaia ca formă de educare prin divertisment

Am copilărit în Bucovina, într-o zonă de munte, înconjurat de peisaje idilice şi oameni duri, în majoritatea lor tăietori de lemne. Din motive lesne de înţeles, oamenii erau mai puţin sensibili. Până şi afecţiunea era mai apăsată atunci când, seara, îţi mângâiai iubita cu palma în care ziua ţineai toporul.

Între munca de pe câmp, cea din pădure şi crescutul animalelor, nu mai rămânea timp pentru drăgălăşenii. Îmi amintesc şi acum momentul în care am căutat sprijin din partea lui tata pentru că tocmai încasasem o bătaie şi m-am pomenit că mi-a întors şi el un dos de palmă, sub pretextul că nu trebuia să mă las bătut. Am priceput atunci că singura soluţie pentru mine era să lovesc cât mai mult ca să încasez cât mai puţine lovituri de la viaţă.

La şcoală bătaia era ridicată la nivel de artă – se bătea cu metodă şi aplicaţiune. Nu se punea niciodată problema că ar putea să rămână traumatizat copilul, înrădăcinată fiind credinţa că orice traumă se închidea în 3-4 zile, după care nu rămâneau decât nişte cicatrici care deveneau motive vădite de laudă şi mândrie.

Şcoala generală a implicat multă corijare mecanică. În clasa a cincea, încă din prima zi de şcoală, profesorii s-au perindat rând pe rând pe la catedră, prezentându-ne tacticos metodele de tortura şi schingiuire ce urmau să fie perfecţionate pe pielicica fiecăruia dintre noi. 

Dirigintele, un anume domn Crăciun, lung cât un plop şi cu mers de cocostârc, era torţionarul şef. Bătea cu sânge rece şi cu satisfacţia lucrului bine “bătut”, aşa că stăteam toţi în bănci ca potârnichile cu vulpoiul la catedră. Într-o borsetă de culoarea muştarului ţinea cu multă graţie instrumentul suferinţei: un creion gros de tâmplărie, neascuţit la niciunul dintre capete.

Am priceput numaidecât că acel creion era un mijloc de educare când ne-a explicat practic, pe ţeasta unui coleg, modul său de utilizare. Îl ţinea cu lejeritate, ca pe un stilou, doar că lovea cu capătul creionului căpăţâna elevului într-un mod mai puţin caligrafic. Se vede că era încrezător în metoda lui şi miza pe performanţe măreţe, care presupuneau că până la finalul clasei a opta vom fi capabili să scriem, fără excepţie, măcar o cerere.

La biologie, altă materie, alt soi de bătaie. Profesorul Amarande, un tip cu alură sportivă, iute în mişcări, chel şi mare iubitor de cucoane, ne pedepsea cu metoda „castana”. Pumnul strâns, cu degetul mijlociu ieşit în exterior, întâlnea zonele pufoase ale capului într-o dulce regăsire: asta era „castana”. Spre norocul meu, nu am încasat multe deoarece profesorul avea interese economice în ceea ce mă privea. Până la nota opt ajungeam pe bază de cunoştinţe, iar saltul până la zece îl făceam doar cu un borcan de miere; îl solicita în prealabil ştiind că tatăl meu era apicultor. Expresiile: “mai umblă la cuibarul de ouă”, “ce-ţi mai face vaca” sau “cum behăie oaia”, îi asigurau o plasă plină de produse eco din partea celorlaţi colegi pasionaţi la rândul lor de biologie.

Profa’ de geografie bătea rar, dar când prindea să bată îţi vâjâia capul o săptămână. Nu îşi perfecţionase o tehnică anume, te lua doar banal la palme. O femeie de aproape 1,90, lată în umeri cât intrarea principală, cu o palmă grea cât două ciocane, sub lovitura ei faţa căpăta forma unei nicovale.

Profesoara de franceză nu mai bătea. Bătuse prea mult pe vremea când nea’ Nicu trona deasupra tablei. Ne aştepta în fiecare dimineaţă la intrarea în şcoală şi urmărea elevii care veneau fără cravată sau cu ea şifonată. Dacă te numărai printre aceştia, te alegeai pe loc cu o joardă peste spinare. De frica ei, si după revoluţie, copiii au continuat să vină la şcoală cu cravatele în buzunare. La schimbarea regimului a mirosit o oportunitate şi a achiziţionat un depozit vizavi de şcoală, unde învăţam practic franceza desfăcând porumb. Lăsaţi de capul nostru, după un trimestru intensiv de franceză, depozitul avea toate geamurile sparte – am reiterat căderea Bastiliei folosind ştiuleţi de porumb pe post de ghiulele. În ritmul acesta am reuşit să învăţ, în şapte ani de franceză, cum să număr până la trei în limba lui Molière.

Tortura psihică înmuiată în apele umilinţei o trăiam pe limba lui Hitler, la orele de germană. Doamna Glaser te punea să-ţi scoţi cureaua, îţi făcea semn să îţi salţi fundul pe bancă, ca să te lase mai apoi abandonat acolo o vreme, pedeapsa venind târziu, după minute bune de aşteptare şi supliciu.

Cea mai consistentă bătaie am mâncat-o de la domnul Onica, profesorul de sport, care ne-a surprins într-o pauză că ne relaxam caftindu-ne. Eram în plin meci cu Gică, un coleg din clasa paralelă, cât pe ce să câştig partida la puncte când a apărut proful încadrat la altă categorie de kilograme, care ne-a încărcat pe amândoi de verzi văzut-am stelele pe cer. Nu am putut să îmi ascund dezamăgirea, când eu eram pe vremea aceea un pion de bază în echipa de şah a şcolii coordonată de domnul Onica. Credeam că între noi e un alt soi de relaţie, de respect - ca între intelectuali. I-am trecut repede cu vederea imprudenţa când am realizat că fusese beat la momentul incidentului.

Pe lângă bătaie, singurele distracţii mai consistente erau orele de sculptură, turneele de şah şi olimpiadele de matematică, ultimele două fiind printre puţinele dăţi când ajungeam şi noi la oraş.

Dar Bătaia era divertismentul suprem: individulă, colectivă, cu cei mai mari, cu cei mai mici, cu bote sau fără bote, organizată, din răzbunare sau între prieteni; orice pretext era un prilej bun de-a ne întâlni să ne batem, de preferat în curtea şcolii. Înconjuraţi de gură cască, dacă se întampla să fii şi învigător, creştea în tine mândria unui mic campion. Fiind destul de sfrijit dar plăcându-mi lupta, am fost constrâns să îmbin la modul ideal inteligenţa cu forţa. Aşa că ori de câte ori intram într-o altercaţie, îi prindeam adversarului bluza şi i-o ridicam în cap blocându-i astfel braţele. Zâmbetul seducător al fetelor de clasa a şasea era răsplata măreţei mele victorii.

În timpul liber mergeam cu vacile pe câmp, construiam colibe în copaci, săpam peşteri în malurile râurilor, ne confecţionam arcuri, suliţe sau prăştii, pregătiţi pentru  inevitabila luptă. Ne urcam călare pe vaci si le provocam să se împungă între ele. Deşi sfârşeam totdeauna cu ochii vineţi, urechile ciopârţite, buzele sparte sau cu dinţii dansând prin gură, eram fericiţi…

Ulterior, când am plecat la oraş la liceu, şcoala şi-a pierdut treptat din farmec. A devenit lipsită de patimă, de pasiune sau divertisment. Profesorii se adresau acum elevilor în cel mai barbar mod posibil, numindu-i “stimaţi elevi” sau “domnilor”. Copiilor de la oraş nu puteai să le zici nici măcar o vorbă mai aspră pentru că se înfiinţau imediat cu părinţii la şcoală. Rămâneam de fiecare dată cu sentimentul că nu s-a dat nicio luptă şi totuşi eram deja înfrânţi cu toţii.

Şi astăzi când îmi amintesc de bătăliile copilăriei “îmi tresaltă inima de bucurie”. Acum mă lupt doar cu mine însumi, mă lupt la modul penibil cu kilogramele în plus. Am ajuns un înfrânt de oraş.