Biserica vs. homosexuali. Cine suntem noi să vorbim despre asta?

Acum câteva zile părintele-blogger Marcel Răduţ Selişte m-a onorat cu o invitaţie la un dialog pe tema homosexualităţii, în urma căreia m-am ales şi cu o poreclă, „fratele Adrian“ (de care sunt mândru!). Cu regret însă, mă văd nevoit să refuz invitaţia, din motivele pe care le voi expune în continuare. Este ultimul text pe care îl mai scriu —cu excepţia anunţată în final —pe această temă.

Nu trebuie să afli mai multe despre părintele Selişte decât cele ce răzbat din articolul evocat, ca să-ţi dai seama cu ce fel de om ai de-a face. Fiecare cuvânt scris de domnia sa e încărcat cu blândeţe şi har, alături de-o deloc surprinzătoare prietenie cu limba română. Mă simt onorat că mă consideră un interlocutor valabil şi îi mulţumesc din suflet pentru aprecieri şi urări. Este unul din lucrurile frumoase care mi s-au intâmplat în viaţă, nu-l voi uita niciodată!

Trebuie însă să-l dezamăgesc. În realitate nu sunt un partener de discuţie pentru domnia sa şi, mai mult, nu cred că poate exista un dialog adevărat, nici între BOR şi homosexuali şi nici între un „credincios-păcătos“ ca mine şi un om curat, cum e părintele.

Să mă explic:

Voi începe cu acest oximoron extrem, „credincios-păcătos“. Există, în opinia mea, două categorii majore de muritori pe lumea asta: una întotdeauna minoritară, o mână de oameni (din care face parte şi părintele), cei născuţi buni, naturi eminamente pozitive, iubitori de oameni şi de viaţă şi implicit de Dumnezeu, şi altă categorie, cvasi-majoritară, de oameni „natural born bad“, a căror principală trăsătura este, desigur, răutatea, în varii grade, în funcţie de mai mulţi factori de conjunctură, de la ticăloşie moderată, latentă, pasivă şi până la cea crasă, activă, pietrificată, nevindecabilă. 

Am avut norocul să cunosc în viaţa mea complicată câţiva oameni din prima categorie, dintre cei care vor ajunge negreşit în Paradis — unii fac parte din cercul meu intim chiar —, şi asta m-a ajutat enorm să percep diferenţele şi să mă cunosc mai bine pe mine însumi. În timp, am înţeles că cea de-a doua categorie, căreia îi aparţin, desigur, are, la rândul ei, două sub-categorii: ticăloşii care rămân astfel până la sfârşitul vieţii lor şi ajung cert în Iad; şi ticăloşii, mult mai puţini, care se schimbă, devin în mod treptat, subtil, nemiraculos, pe nevăzute, un pic mai buni. Încep de la un moment dat să urce pe o scară morală a vieţii, unde nimic nu este uşor şi garantat, căderea fiind una din variantele plauzibile.

Unde îşi petrec aceştia din urmă viaţa de apoi, habar n-am, dar sunt sigur că părintele ne poate da un indiciu. Mă interesează personal, căci moralul meu se bazează exclusiv pe credinţa că aparţin ultimei categorii evocate, în varianta „la început de drum“. 

Altfel zis, citând din cărticica de pe noptieră, care nu e „Biblia“, ci „Minima Moralia“, sunt dintre cei care „au muşcat din ţărână“, au ajuns în cel mai de jos punct moral în care poate ajunge un om, de unde încep să se înalţe. Ei devin astfel exemple vii, palpabile, modele posibile şi nu abstracte, nu atât de viaţă cât mai ales de schimbare. Mitul destinului fatal, al imposibilităţii reale a schimbării omului în bine, una din dramele omeneşti cele mai adânci, poate fi destrămat numai prin pilde vii.

Bunătatea, ca şi credinţă, nu se învaţă doar din cărţi, fie ele şi sfinte, ci şi din viaţă. Atâta timp cât nu te loveşti cu capul de grindă, cât nu-L găseşti pe Dumnezeu ca pe o nevoie acută, ca pe acel ceva transcedental, fără de care viaţa ta nu mai are noimă şi nimic nu mai poate fi explicat „raţional“, nu poţi să fii bun şi nici credincios cu adevărat, altfel decât întâmplător (binecuvântata întâmplare, naşterea omului bun). 

Nu am citit într-un mod care să conteze aici Sfintele Scripturi. Relaţia mea cu instituţia Bisericii e sublimă, dar inexistentă. Ultima mea experienţă memorabilă dintr-o biserică datează de când aveam 5 ani, când, spre stupefacţia credincioşilor, i-am smuls bunicii mele pălăria de pe cap, ca un veritabil domn Goe, furios fiind că dânsa mi-a luat-o pe-a mea şi neştiind pe atunci că femeile trebuie să-şi ţină capul acoperit în biserică. Iată o altă mare nedreptate pe care o comite Biserica, punerea pe un plan inferior a femeii!

Mi-am învăţat credinţa singur, din viaţă, nu din cărţi şi nu mi-o poate lua nimeni, căci mi-am asumat-o în spiritul ei. O pot pierde însă tot singur, în fiecare clipă. Ca atare, nu pot cădea în capcana blândă de a discuta pe marginea Sfintelor Cărţi. 

Nu în ultimul rând, parafrazându-l cu smerenie pe Sfântul Părinte, cine suntem noi să discutăm — în felul acesta — o temă atât de delicată şi de importantă? În pofida unor regretabile şi răspândite opinii, cum că problema drepturilor homosexualilor din România ar fi una secundară, derizorie chiar prin comparaţie cu marile şi gravele probleme sociale, economice şi politice româneşti, un moft teribilist, eu vin şi afirm că este cea mai elocventă măsură a civilizaţiei şi democraţie reale din România, tocmai din motivele pentru care unii cred contrariul! Din păcate, părintele Selişte nu reprezintă BOR, este mult mai bun ca ea, iar opinia dânsului nu va influenţa decisiv pe nimeni care ar putea schimba ceva. Eu nu reprezint pe nimeni şi nimic în acest context şi nu am nici expertiza şi nici motivaţia suficiente pentru a purta un aşa dialog fundamental. Un astfel de dialog ar fi la fel de util ca unul despre sexul îngerilor. 

Articolele mele au fost doar un strigăt de revoltă faţă de ceva ce eu cred că e o mare eroare morală şi legală şi o opţiune extrem de păguboasă pentru fiecare individ în parte, cel puţin pentru faptul că fiecare dintre noi putem avea, după cum am mai zis, nenorocul de a avea în familie un homosexual, şi atunci hula noastră de acum poate deveni un păcat pe care nu ni l-am putea vreodată ierta!

Dialogul între biserica ortodoxă română şi homosexuali nu este posibil atâta timp cât prima nu va accepta explicaţia reală a homosexualităţii, faptul că aceasta este doar o variantă minoritară a normalităţii (aşa cum unii, puţini, români au, de pildă, ochii verzi), şi nu o boală, o deviaţie comportamentală, o meteahnă deprinsă şi implicit vindecabilă. Ştiu, irită teribil şi nu se înţelege —prea uşor —folosirea termenului „normal“, când e vorba de gay. O fiinţă umană se poate afla în doar două ipostaze: una de normalitate (cea sănătoasă) şi una de anormalitate (cea patologică, de boală). Atâta timp cât homosexualitatea nu este o boală, homosexualii sunt normali, dar minoritari. Eu cred că dacă cineva este cu adevărat bolnav în jurul nostru, aceia nu sunt homosexualii, ci însăşi ţara!

Cei care trebuie să rezolve problema aceasta, în fondul ei, politică, sunt politicienii, guvernanţii, cu ei trebuie discutat, asupra lor trebuie făcute presiuni teribile din partea societăţii civile pentru a instaura Normalitatea şi Realitatea şi în Legile Ţării!

Mult mai competenţi în argumentarea acestor puncte de vedere pe care eu le susţin sunt însă unii dintre cititorii noştri, iată, cu adevărat mai deştepţi decât mine! Cu voia lor, o să fac o sinteză-epilog a opiniilor lor pertinente şi o s-o public în zilele ce urmează, ca pe o valoare adăugată cert superioară celei reprezentate de textele mele pe această temă. 

Să ne lumineze şi să ne ierte Dumnezeu pe toţi!