Blues pentru o fată mută
0
Evdochia arăta de 23 de ani. O să-i spunem Evdochia, pentru că habar n-aveam cum o cheamă, dar putea fi acesta numele ei. Evdochia era şatenă, tunsă scurt, ca o franţuzoaică, avea cărare şi locuia la colţul străzii mele. Evdochia era mută.
În copilărie nici măcar o singură dată nu m-am oprit să mă întreb oare cum o cheamă. Îi ziceam toţi „Muta“, nu cred că ne purtam prea rău cu ea, nici prea bine, o toleram uneori în jocurile noastre, deşi era cu vreo zece ani mai mare şi ceea ce ştiu sigur e că ne era destul de frică de ea. Noi stăteam pe un trotuar şi ea pe celălalt. De fiecare dată când se apropia de noi şi încerca să ne spună ceva, tresăream. În loc de cuvinte, din gura ei ieşeau strigăte ca de pasăre, vocale aruncate alandala, într-o limbă pe care noi nu o puteam pricepe.
Am aflat în copilărie că Evdochia are şi un retard. Nu ştiam ce înseamnă acest cuvânt, părea aşa, un soi de animal pe care să-l creşti în sufragerie, ceva preţios şi jucăuş în aceeaşi măsură, ceva ca o vulpe roşcată şi misterioasă. Despre Evdochia umbla vorba că a fost violată cândva de un frate sau de un văr puşcăriaş, bătută, jucată în picioare, dar nici asta nu ştiam prea bine ce înseamnă. Cu ce se hrănea fata mută era ceva destul de greu de înţeles. Locuia cu o bunică, o femeie măruntă, uscată, mult mai scundă decât ea şi care o bătea uneori, atunci când nu era în toane bune. Femeia era alcoolică, asta o ştiau toţi copiii, şi locuia la ultimul etaj al unei case lugubre, o clădire întortocheată pe lângă care să treci în mare grabă în faptul serii. Evdochia şi bunica erau nelipsite de la toate pomenile din cartier, unde era un mort, acolo erau şi ele. Plecau cu punga plină de colaci şi cozonac, din care probabil se hrăneau o săptămână întreagă. Alteori, vecinii le mai dădeau câte o oală de mâncare de pomană şi cam asta părea să fie tot.
Uneori, cele două erau vizitate de un tânăr despre care ne închipuiam că este fratele sau vărul violator, deşi n-aveam nici cel mai mici indiciu în acest sens. Evdochia stătea cu noi pe stradă de dimineaţa până seara, participa marginal la toate jocurile noastre, deşi era un adult pe lângă noi, vâna atentă mingea într-un joc de volei şi sărea să ne-o aducă, îi urmărea pe cei care se ascundeau la Pituluşu şi le arăta celorlalţi ascunzătorile, scotea sunete ciudate de avertizare atunci când veneau maşini şi, în general, ne zâmbea tuturor binevoitoare, cu sau fără motiv.
După ce m-am mutat în alt oraş am auzit că bunica ei ar fi murit şi multă vreme mi-am imaginat că şi Evdochia a sfârşit sub o maşină sau, şi mai rău, a fost răpusă de fratele-vărul puşcăriaş. M-am gândit de câteva ori la ea, încercând să-mi amintesc cum arăta de fapt, o fată senină, caldă, cu trăsături care nu anunţau suferinţe sau dureri. Am încercat să-mi imaginez care era adevărata ei identitate, adevărata poveste şi, până la urmă, ce s-o fi ales de ea.
Asta până zilele trecute, când am fost acasă şi, trecând cu maşina pe la colţul străzii copilăriei mele, am rămas cu gura căscată. Evdochia era acolo, absolut neschimbată, o femeie de vreo 40 de ani, cu figura unei copile de 23, poate la fel îmbrăcată, aceeaşi tunsoare, acelaşi zâmbet, jucându-se cu nişte copii de 13 ani, atenţionându-i la fiecare maşină.
Am zărit-o pentru câteva secunde, am vrut să mă întorc şi s-o fotografiez pe fata mută, dar mi s-a făcut ruşine. M-am convins că există, că-i reală, întreagă, conservată perfect în bucata ei de timp, ca o libelulă grozavă într-un miez de chihlimbar, rămasă la fix 23 de ani, de data asta mult mai mică şi mult mai veselă ca mine. Am îmbrăţişat-o în gând.
Am acceptat că tot ceea ce face este să se hrănească cu binele din jurul ei. Mi-am imaginat şi micul ei secret. Noaptea, după ce toţi se duc acasă, probabil că se urcă pe clădirea de la colţul străzii, îşi deschide larg mâinile şi planează liniştită peste cartier, cântând cu vocea ei adevărată şi neştiută, până oboseşte şi pur şi simplu adoarme ca o pasăre-n zbor.
CITIŢI ŞI:
Cum arată sfârşitul unui miracol: adio, Băile Herculane
Zeităţi minuscule şi nemuritoare
Ţine minte viitorul
Teoria cafelei
Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.
Se încarcă comentariile...
