Boala noastră fără leac
0Există trei borne obligatorii pe traseul suspicionitei româneşti în tranziţie.
România de după 1989 are corp de adolescent şi fişă medicală de pensionar. Fragilă până la nevroză şi vulnerabilă de la prima veste proastă a ştirilor până la ultimul cod roşu al specialiştilor, ea deschide uşa multor maladii şi le invită înăuntru, silită de cutuma şi de mitologia ospitalităţii. Mai mult, pacientul care răspunde la numele de România se comportă atipic. Departe de-a încerca să se smulgă din robia bolilor, România întreţine raporturi afabile cu unele dintre ele. Asta şi din cauza decalajului dintre românul real şi cel plăsmuit de flaşnetele mitizării, în colaborare cu patrioţii cu normă întreagă. Căci românul adevărat seamănă destul de puţin cu versiunea abuziv-folclorică pe care ne-am deprins s-o exportăm prin albume cu iz de enkomyon. Distanţa mare dintre scorneală şi realitate e unul dintre motivele pentru care bolile de tranziţie ni se instalează atât de uşor în ogradă şi dispar atât de greu. Sau nu dispar deloc. Care sunt aceste boli? Tratatele de medicină nu le numesc, dar le găsim în metaforistica noastră de uz imediat. Cele mai frecvente - şi totodată cele mai dăunătoare - sunt suspicionita, scenareea, duplicitoza şi caprovecinita (copyright pentru ultimul termen: Dan C. Mihăilescu).
Competiţia e acerbă, desigur, dar dintre cele patru suspicionita mi se pare prima în clasament. Nu-i vorbă, religia bănuielii are tradiţie în România. Şi de ce, mă rog, îşi surclasează suspicionita rivalele? Din mai multe pricini. Fiindcă în trecut, pe vremea când era preferabil să nu vorbeşti, să-ţi acoperi ochii şi să-ţi astupi urechile, ea a funcţionat drept surogat al prudenţei. Fiindcă e mai simplu să ţeşi urzeli în jurul altora decât să clădeşti ceva rezistent prin propriile tale puteri. Fiindcă admiraţia a devenit o noţiune vetustă, iar grădina ei s-a lăsat năpădită de buruienile invidiei. Fiindcă trăim într-un spaţiu infectat de aburii conspiraţiei, aşa cum demonstrează catralionul de filme şi cărţi care pornesc de la un complot, o ticluire sau un plan diabolic. În fine, fiindcă tot ce-i rău prinde repede, după cum tot ce-i bun prinde greu.
Există trei borne obligatorii pe traseul suspicionitei româneşti în tranziţie. Prima dintre ele este teribila siguranţă de sine a bănuitorului, un ins capabil să sară mereu afară din propriul contur. Cu alte cuvinte, bănuitorul nu bănuieşte, ci ştie. Are o siguranţă de granit şi un dispreţ enorm pentru îndoială. În mod paradoxal, materia lui primă nu e compusă din impresii, presupuneri sau intuiţii, ci din certitudini.
Bănuitorul român îşi cunoaşte bănuitul mult mai bine decât se cunoaşte bănuitul pe sine. Consecinţa este o anume voluptate a învinovăţirii care se manifestă vocal, exploziv şi fără strop de autocenzură. A doua bornă a suspicionitei este prezumţia de rea intenţie din partea bănuitorului, conjugată cu apetitul lui pentru contrafacere şi răstălmăcire. Dacă semnalezi o alunecare de teren într-o zonă a ţării, se va găsi cineva care să nu creadă că ai vrut să atragi atenţia asupra unei primejdii, bănuind în schimb că încerci să provoci scăderea preţurilor fiindcă vrei să cumperi un teren în zona respectivă. În fine, a treia bornă a suspicionitei e somarea celui bănuit să aibă o reacţie de dezminţire publică. Altfel spus, transformarea dreptului la replică în obligaţie la replică, după canoanele impuse de profesioniştii bănuielii şi ai încolţirii de victime nevinovate. Iar aici, indiferent de reacţia ta, nu vei avea cum să câştigi. Dacă nu vei dezminţi o afirmaţie gogonată, bolnavul de suspicionită va ricana: „Vedeţi? Înseamnă că aşa e cum am spus". Dacă o vei face franjuri, acelaşi bolnav va cugeta franţuzeşte: „Qui s'excuse s'accuse". Suspicionita pare într-adevăr o boală fără leac. Numai că nu de un medic cu puteri paranormale e nevoie în cazul acesta, ci doar de nişte suflete niţeluş mai senine.
Articolul a fost publicat în ediţia din 26 noiembrie 2011 a ziarului „Adevărul".
Radu Paraschivescu este scriitor, publicist şi traducător. Are o legătură specială cu lumea sportului.
Se încarcă comentariile...
