Bunicul o iubeşte pe bunica până la sfârşitul lumii

Sper că nu aveţi impresia că, în lumea asta strâmbă, n-a mai rămas loc pentru iubire. Bunicul, de exemplu, e la fel de îndrăgostit de bunica, deşi ea s-a mutat de o vreme dintre noi.

Nu, nu l-am întrebat niciodată cu subiect şi predicat în ce fel o mai iubeşte, pentru că bunicul e un om dintr-o bucată, pe care nu cred că l-am auzit vreodată rostind asemenea cuvinte. Dar aş putea să depun mărturie şi în faţa Marii Adunări Naţionale că ea a fost femeia vieţii lui.

În ziua în care bunica a decis, în sfârşit, să se mute, cu bagaje şi dureri, pe o altă planetă, s-au întâmplat diverse lucruri mărunte, pe care nu multă lume le-a ţinut minte. De exemplu, bunicul i-a dat lui taică-miu buletinul bunicii Victoria, pentru eliberarea certificatului de deces. Ce nu a ştiut el a fost că buletinul trebuia să fie depus împreună cu alte acte şi nu avea să mai revină niciodată înapoi, în cutia cu hârtii de pe dulap. Uimirea lui, aflând că nu va mai vedea niciodată acel buletin, mi s-a părut cel mai trist lucru din lume.

Pe bunicul nu l-am văzut plângând niciodată, nici chiar în ziua aceea. De atunci l-am văzut, în schimb, plimbându-se o dată pe zi, câte o jumătate de oră, pe strada Adrian, de la noi de la poartă până la Castelul de apă şi înapoi, lucru pe care nu-l mai făcuse până acum. Plimbările acestea zilnice au venit de nicăieri şi nici nu-mi pot imagina ce gânduri se rotesc în mintea bunicului meu în acest timp. L-am mai văzut, tot de atunci, dormind pe diagonala patului, el care toată viaţa a dormit pe locul lui, în partea dreaptă. Şi l-am văzut, într-o zi, la cimitir, atât de năuc încât nu a reuşit sub nicio formă să găsească aleea pe care o căutam împreună.

La puţin timp după mutarea bunicii pe cealaltă planetă, bunicul mi-a povestit cum fusese ea cea mai frumoasă femeie din sat, mi-a arătat şi nişte poze care să-mi demonstreze acest fapt, iar când a închis albumul foto a spus o chestie pe care n-am crezut că aş fi putut s-o aud de pe buzele lui: „Cam asta a fost viaţa!“.

Mă gândesc aşa: aş vrea să fiu în mintea bunicului meu, în plimbările alea zilnice de câte 30 de minute, şi să aud toate discuţiile pe care le poartă cu bunica Victoria. Să aud cum îi explică ce cumpărături a mai făcut, cât a costat zahărul, dacă bobul de orez era mare sau mic, cum nu mai vine primăvara asta odată!, că trebuie să săpăm grădina, să scoatem ghivecele cu flori în curte, că a început postul şi cine a mai murit prin cartier. Şi aş mai vrea să îl aud spunându-i, la el în cap, de un miliard de ori, ceea ce probabil nu i-a spus niciodată: că o iubeşte.