Butoane şi plimbări în portbagaj

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

«Clan» e, de multă vreme, un cuvânt cu acoperire naţională şi foşnet suspect.

Vorbită neglijent şi tratată cu scârbă, limba română mai are totuşi resurse pentru surprize. De exemplu, dacă lipeşti „clan" şi „destin", obţii „clandestin". Curioasă poveste, stranie situaţie în care compunerea unui cuvânt rezumă povestea unui timp. Poate fi destinul unei ţări controlat de clanuri? Şi pot fi clanurile care controlează acest destin clan-destine? Istoria dă răspunsuri amestecate, în funcţie de secolele şi locurile pe care pune lupa. România lui 2011 n-are legătură cu Scoţia secolelor XII şi XIII. Ea continuă, în schimb, să se lase parcelată, luată în stăpânire şi sufocată de un sistem proptit cu un picior în mafia italiană şi cu celălalt în filmele care au făcut-o cunoscută la Bucureşti, Galaţi, Baia Mare şi Bacău. Să nu uităm, există în România oameni care-şi proclamă adoraţia pentru Scarface şi îi copiază viaţa, de la vilă (cu tot cu scara interioară) până la garderobă. România lui 2011 e, din acest punct de vedere, egala României lui 1998 sau 2006: un fund de ocean unde pândesc zeci de caracatiţe cu tentaculele gata de acţiune. Şmechere şi eficiente, piovrele nu-şi încalcă teritoriile şi nu-şi smulg prada una alteia. E destul pentru fiecare.

„Clan" e, de multă vreme, un cuvânt cu acoperire naţională şi foşnet suspect. În medicină şi politică, în justiţie şi agricultură, în comerţ şi arbitraj, clanul a devenit numele jocului. Apartenenţa la clan conferă forţă şi impunitate. Cu şapte ani în urmă, ziaristul Mălin Bot lansa la Timişoara o carte cu titlul „Mafia cămătarilor", un plonjon în lumea „hoţilor de case" din oraş şi totodată o divulgare a încârdăşirilor sistematice dintre cămătari şi autorităţi (notari publici plus executori judecătoreşti). Eram într-o sală a Prefecturii Timiş, alături de Mălin Bot şi de Horia Barna, coordonatorul colecţiei în care apăruse volumul. La un moment dat, Mălin a primit un mesaj pe telefonul mobil. L-a deschis şi a citit: „Vrei să te plimbăm prin oraş în portbagaj?" Sigur, Mălin a declinat în gând oferta, ca orice amator de viaţă tihnită, dar a aflat că, vorba lui Ioan T. Morar acum câţiva ani, „Lumea citeşte". Şi chiar dacă nu citeşte, află dacă s-a scris ce nu trebuia scris.

Nimeni nu ştie azi dacă săptămâna viitoare clanul Butoane va mai ţine prim-planul sau va fi înlocuit de o altă apariţie. Şi nimeni nu se poate lăsa consolat de percuţia caraghioasă a numelor de clanuri din România: Clămparu, Caiac, Căpăţână, Guguianu, Ştoacă, Butoane etc. Latura parodică a acestor structuri e un simplu element de coloratură. Partea gravă e uşurinţa cu care şi-au întins aripile şi au prins totul în gheare. Iar aici intervine relaţia cu autorităţile. Cazul Chauncy Hardy e doar un vârf al unei păduri de aisberguri, dar el dă măsura reală a complicităţii şi a consecinţelor ei: paralizie, disoluţie, derivă. La Giurgiu ca la Craiova, la Constanţa ca la Bucureşti. Tupeul interlop nu se hrăneşte din dispreţul faţă de lege, ci - mai grav - din subordonarea legii în folosul agendei de clan. Decenii în şir am suspinat poetic pe tema complicităţii dintre victimă şi călău. Acum suntem martorii unei prietenii mai ceva ca în „Casablanca": prietenia dintre infractor şi cel care ar trebui să-l înfunde. Zăngănitul cătuşelor rămâne în zona recuzitei, a efectelor speciale. Realitatea românească se modifică de la butoanele clanului Butoane şi a celorlalte. Nu demult, fiul de judecător Iustin Covei, posesorul unui palmares infracţional cât cartea de telefon, a fost depistat în inima unei reţele internaţionale de falsificatori de carduri. În faţa unui snop de microfoane, Covei a făcut o singură declaraţie: „Mă piş pe voi, bă! N-aveţi ce să-mi faceţi!" Mai spune ceva, mai scrie ceva, mai speră ceva. 

Radu Paraschivescu este scriitor, publicist şi traducător.Are o legătură specială cu lumea sportului şi scrie pentru "Adevărul".

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite