Cafeneaua dimineţilor mele

Cafenelele, la prima oră, au o mireasmă aparte. Există ceva la început de zi ce nu poate dăinui dincolo de orele dimineţii. Cafeaua proaspăt râşnită, croisanţii copţi, ceaiul de fructe aburit, sendvişurile calde care emană miros de brânză topită îmi ascut simţurile adormite de cum intru pe uşă. Dacă patroana se ocupă de clienţi sunt întâmpinată cu un bună dimineaţa clar, în ciuda faptului că se ocupă de alte persoane.

Sunt trei ani de când mergem acolo, nu mă mir de cordialitate. Din când în când se mai rotesc şi alţi angajaţi. O tânără blondă care pare mereu că n-a dormit noaptea de dinainte, repezită, care urmează regulile by default, fără să se abată de la ele, mi-a atras în mod deosebit atenţia. Îmi pare de multe ori depăşită, mai ales când intru şi e coadă formată pentru comenzi. Nu se serveşte la masă. Mă strecor printre oameni şi ea jonglează cu prea multe deodată ca să manifeste vreo bucurie că a mai intrat încă un alt client. Fie el şi de-al casei.

S-a format o rutină. Dana, prietena mea, mă aşteaptă de obicei cu un cappuccino mare, timp în care ea-şi soarbe cafeaua liniştită. Când mă vede, îşi ridică ochii din telefon, şi-mi zâmbeşte peste ochelari. Muzica de jazz, e dată când tare, când în surdină. Depinde cine deschide cafeneaua, la ora 8. Dacă e prea tare, se plânge invariabil, eu surâd pentru că mi-e dragă în ciuda protestelor. Dacă este doar pe fundal îndepărtat, ne cuprinde moleşeala. Avem 45 de minute rupte din cotidian. Sunt binefacere curată. 

Mă afund între perne, pe canapeaua îngustă, stil retro, studiez decorul eclectic, roţile de biciclete suspendate de tavanul înalt, personajele hidoase din nişte anime cu care nu m-am obişnuit, mă uit prin peretele larg de sticlă spre faţada de vizavi, unde, o dată pe saptămână se spala geamurile la etajul doi şi un bărbat face echilibristică pe cadrul exterior al ferestrei, ori urmez cu privirea trecătorii cu umbrelele deschise. Uneori e tern, alteori culorile umbrelelor sunt vesele şi dispuse să te convingă că e un început bun de zi. Dar, mai mult de atât, mă captivează secretele ascunse dintr-o cafenea. Până să ne formăm obiceiul ăsta vechi, n-aveam nicio idee că o cafenea este, cu precădere, refugiul amanţilor. Se perindă devreme, cupluri pe care le poţi trece cu uşurinţă cu vederea. Până la urmă, nu priveşte pe nimeni ce se întâmplă în intimitatea oamenilor. Dar ei sunt dispuşi să o împartă, în locul ăla strâmt, cu restul personajelor din jur. Şi atunci, devin atentă. Mă întreb adeseori cum pot trăi doar din furtişaguri, dar nu e treaba mea. Îmi mut privirea dinspre ei, deşi e greu să mi-o dezlipesc. Şuşoteli, măngâieri, tachinări, n-ai cum să le ignori. Între pereţii cafenelelor, nimeni nu-i ştie, doar noi, martorii muţi ai tainei lor nemărturisite în faţa lumii întregi. Cu ei m-am obişnuit, fac parte din atmosferă. La fel ca cei care dau interviuri pentru job, noua metodă care creează în spaţiul ăsta un sentiment amiabil şi te ajută să treci peste primele emoţii resimţite într-un cadru rigid, de birou, scriitorii şi mămicile cu prunci care socializează să nu se simtă copleşite, la fel, îi simt de-ai casei.

Însă cel cel mai mult mă atrage cuplul aşezat faţă în faţă la masa de lângă ferestră. Nu ştiu ce semnifică unul pentru altul, preotul tânăr, zvelt, în costumul negru, cu o figură traversată de umbre, uşor colţuroasă, care emană smerenie, şi tânăra care pare coborâtă din naraţiunile cu zâne. Vorbesc încet, studiat, nu le auzi discursul, ca la vecinii din dreapta, de exemplu, dar sunt uşor înclinaţi unul spre altul. Ea, diafană, subţire, cu mişcări graţioase şi profil divin, el abrupt în aparenţă, reţinut, cu gulerul alb în jurul gâtului. Ce-şi spun, care e raportul relaţiei dintre ei, de unde a apărut făptura aceea de basm? Sunt singurele momente când mă îndoiesc că trăiesc aievea. Când am impresia că suntem alcătuiţi din enigme, că reprezentăm pentru celălalt o poveste compusă de mintea care ne poartă departe. Că fiecare îşi are propriul rol în buna desfăşurare a dimineţii, suntem personaje într-o istorie mereu nescrisă, transmisă verbal, mai departe. Eu îi atrag atenţia Danei şi conturez poveşti despre oameni, trecători, barmaniţe distrate şi patroane stilate. Probabil amanta îi sopteşte iubitului că e sâcâită de femeile aflate la o masă distanţă, cine or fi, de ce sunt mereu împeună, ce au de împărţit? Posibil că aspiranta la job care-şi intersectează privirea cu mine îşi mută atenţia înspre noi şi uită pentru o clipă de ce se află acolo. O da şi ea un interviu?, se întreabă şi creează istoria mea deformată. Dintre toţi, cei mai absenţi la lumea înconjurătoare sunt preotul distins şi tânăra răvăşitor de frumoasă. Ei sunt absorbiţi în propriul lor univers şi nu au vreme să creeze ipotetice păreri despre lume.