Călăii inocenţi

Fiecare îşi poartă în spate bagajul său de eşecuri. Cu multe dintre ele am fost nevoiţi să ne obisnuim, să le aruncăm într-un colţ al minţii sau al sufletului, să strângem din dinţi şi să mergem mai departe.

În cele mai multe cazuri, sursa neîmplinirilor suntem chiar noi. În altele, destinul sau alţi semeni de-ai noştri. Aşa a fost şi aşa va fi, până la ultimul apus de soare.
Când sursa nefericirii sau a ratării este una externă,  şansele de a depăşi mai uşor peste acel moment cresc, în condiţiile în care sentimentul de ură îţi este străin. O treci la capitolul dezamăgiri şi mergi mai departe. Însă, când deciziile sau acţiunile proprii stau la baza nerealizării, sentimentul de vină poate deveni insuportabil, apăsător până la durere. Dar, şi atunci, graţie darului divin al uitării, omul găseşte puterea să meargă mai departe şi să se bucure de următorii zori, de prietenii lui, de scurtele momente de fericire.
 Există însă o situaţie din care nimeni, nimic, niciodată nu-ţi va scoate gheara ce-ţi împresoară inima. Este singura vină care te va obseda până la sfârşitul vieţii, care îţi va înnegura şi cea mai strălucitoare zi de vară şi care te va îndepărta pentru totdeauna de starea de linişte absolută. Iar această vină decurge din propria incapacitate de a-ţi pregăti corespunzător copilul pentru viaţa ce i se aşterne în faţă.
Copiii mei, copiii voştri sunt parte a unor vremuri atât de diferite faţă de cele în care noi am crescut şi ne-am format, încât cred că bagajul nostru de sfaturi nu este cel potrivit pentru ei. Nu cred că am ştiu să-i „echipăm” corespunzător.
I-am trimis într-un război nuclear, înarmaţi cu bricege.
I-am învăţat şi le-am transmis principii şi valori care astăzi îmbracă haina unor mari minusuri.
Aproape nimic din ce le-am transmis nu-i ajută să răzbată într-o societate unde modestia, răbdarea, bunul simţ, eleganţa în vorbire şi comportament, bunătatea, refuzul violenţei sau altrusimul sunt calităţi ale unor vremuri de mult apuse, ce astăzi nu fac decât să-i tragă în jos, să le diminueze şansele de a trăi decent.
Această senzaţie a inutilităţii, care uneori se transformă în obsesia că ai devenit călăul propriului copil, ne îngreunează fiecare respiraţie, ne împleticeşte picioarele şi ne aruncă, câteodată, în stări vecine cu disperarea.
Pe care le-au trăit, la rândul lor, chiar părinţii noştri, pe care i-am acuzat că ne-au educat prost, atunci când, de pildă, ne-au băgat în cap că nu e bine să furi şi că doar muncind cinstit vei putea ajunge la bunăstare sau la o bătrâneţe senină.
Ca şi ei, am devenit nişte călăi inocenţi şi nu putem face nimic pentru a schimba acest simplu adevăr.
De astăzi, copiii noştri vor trebui să lupte singuri, iar noi nu mai putem decât să sperăm că ne vor iubi la fel.