Când jurnaliştii se ascund după maşini

Cătălin Tolontan şi Mirela Neag au început în această dimineaţă publicarea unei anchete aşteptate de ceva vreme. Cine, cât şi cum a furat banii de la Gala Bute? E un adevărat roman cu intrigă poliţistă, bine dozat şi documentat, scris cu echilibru. După cum a pornit, ancheta va ţinti sus şi foarte sus. Dar nu asta m-a făcut să mă opresc din loc.

Că Tolo şi colega sa scriu bine, că ştiu să caute informaţii şi să-şi vândă marfa, asta ştiam foarte bine. Surpriza vine dintr-un paragraf, aproape de final, căruia chiar autorii spun că nu vor să-i dea foarte mare importanţă. Iată-l:

„Acum două săptămîni, o maşină a mers încet, pe o alee în întuneric, în spatele ziaristei Mirela Neag, chiar în faţa blocului în care locuieşte. Cînd jurnalista a ajuns într-o zonă unde nu mai exista trotuar, maşina a accelerat brusc şi a încercat să o lovească. Ziarista a evitat impactul, refugiindu-se între alte maşini, parcate.

Nu e paranoia, dovadă că n-am făcut un subiect din asta, deşi media a sărit, interesată. A fost, probabil, un avertisment sau, şanse destul de mici, un incident fără legătură, produs de un tîmpit izolat.”

Pentru mine întâmplarea asta e la fel de relevantă ca şi subiectul anchetei celor doi. Doar că furtul banilor publici a devenit ceva atât de obişnuit, că nu mă mai surprinde.

Intimidarea unui jurnalist, de maniera povestită, e una care mă pune pe gânduri.

Pentru că vine dintr-o zonă şi foloseşte mijloace pe care le credeam depăşite. S-au întâmplat multe incidente din acestea până în 2004, în special în ţară, unde jurnaliştii sunt mai puţini protejaţi.

Odată cu apropierea de Uniunea Europeană, cu o oarecare creştere economică şi, în fapt, cu o civilizare a clasei politice, lucrurile s-au aşezat într-o formulă care nu a dat decât rareori emoţii de natură fizică. Să spunem că jurnalistul a fost supus, în primul rând, presiunii patronale şi doar în rare situaţii s-a confruntat cu ameninţări fizice de-a dreptul. Era o situaţie cu care te poţi împăca. Cred că în presa de azi fiecare îşi pune în desagă cât poate duce.

Odată cu criza şi împărţirea opiniei publice în două mari tabere s-a schimbat, însă, câte ceva. Iar acum culegem roadele. O colegă mi-a povestit că un reputat politician a sunat-o de mai multe ori să-i reproşeze că „i-a tras-o” şi că dacă nu se învaţă minte, o să o spună la patron, să rezolve situaţia. I s-a recomandat „să o pupe”. În spate. Din altă parte, aud că o ministresă a refuzat o invitaţie la tv până când nu o să vorbească ea cu conducerea staţiei să vadă care e treaba.

Eu însumi, prezent în câteva emisiuni, am auzit colegi de platou spunându-i moderatorului că de ce nu li se dă voie să vorbească tocmai la televiziunea care aparţine partidului lor. Le-am recomandat călduros să ne ia pe toţi acasă. Orice opinie contrară elanului lor mi-a fost taxată ca o trădare a sfintei tabere de partid.

Eu unul nu sunt jurnalist de investigaţii, nu mă pricep, e o meserie complet diferită şi am un respect uriaş pentru toţi colegii mei care s-au apucat de aşa ceva. Iar ca realizator de televiziune am fost ferit de presiuni de felul ăsta. De-a lungul timpului m-au sunat diverşi miniştri sau lideri de partide să-mi spună ce nu le-a plăcut în emisiuni. Dar au fost discuţii corecte, civilizate, în care fiecare şi-a susţinut partea şi care, cel mult, au avut consecinţe în planul personal al relaţiilor cu respectivii.

Regăsesc acum însă în presă o atmosferă care miroase a praf de puşcă. Poate nu întâmplător, la un moment dat, în ancheta GSP este citat un fost politician, Sever Voinescu, spunând: Ce semnifică partidele în România?!

„Clanuri, neutre ideologic şi structurate doar după criteriul banilor”.

Iar mai departe o sursă a jurnaliştilor adaugă:

„Partidele acţionează ca o mafie. Cînd finanţarea le este ameninţată, pun în funcţiune maşinăria influenţării opiniei publice, timorarea justiţiei sau muşamalizarea subiectului de presă. Aveţi grijă!”

Revăd la politicienii de astăzi, în 2013, un tupeu fantastic în faţa jurnaliştilor. Oameni pe care îi ştii din copilăria politică se comportă de o manieră dezamăgitoare, dezagrebilă şi incredibilă pe alocuri. Obişnuiţi să nu li se opună multă lume, coboară orice discuţie în plan personal sau o reduc la apartenenţa de vreuna dintre tabere. Simpla angajare într-una din instituţii te face omul lui cutare sau al lui cutare. Iar dacă respectivii mai sunt şi colegi de politică, atunci li se pare că au un fel de drept peste tine. Eşti al nostru, trebuie să faci aşa şi aşa...

Vă spun cu mâna pe inimă că mulţi dintre ei nu pricep cum o anchetă sau un ziarist poate să lovească şi în cineva care îi e coleg patronului. E o dimensiune socială şi organizaţională pe care pur şi simplu nu o percep.  De aici şi lipsa de frică în a comanda intimidarea unui jurnalist. Şi credinţa fermă că şi dacă am afla cine este autorul moral al faptei,  acestuia nu i se va întâmpla nimic.

Perspectiva e şi mai tristă, mai ales din cauza lipsei de solidaritate în breaslă. Unii dintre colegii mei au ajuns să se urască atât de mult între ei, încât uită să se bucure de norocul pe care-l au că apar la tv în fiecare noapte. Îndrăznesc să spun că, probil, unul dintre ei va vorbi diseară la tv despre ghinionul că Mirela Neag nu a fost lovită. Că prea fac numai ce vor ei, ăştia a lui Tolontan.

Sincer să vă spun, astăzi plănuisem să scriu despre sărbătoare. Şi încercam să adun motivele pentru care merită să sărbătorim România. Tocmai am mai găsit unul. Mă bucur că încă îi doare când scriu jurnaliştii.

PS: Îi rog pe postacii de partid să-şi ia o zi liberă pentru ziua de azi. Veniţi la televiziune că vă plătesc eu. Oricum vă ştiu textele:  ba sunt în proprietatea lui Ghiţă pe bani mulţi, ba sunt un nenorocit băsist care merge la emisiunile Sorinei Matei. Şi când le terminaţi pe astea, băgaţi-le pe alea cum m-a bătut Dumnezeu şi cum mă blestemaţi să mă bată a doua oară. Nu o uitaţi nici pe aia cu paralizia. Hai, valea! Azi v-am făcut eu treaba! Şi dacă mă mai căutaţi pe Facebook, vă caut şi eu şi vă fac şefii de ruşine. Promit!