Când toată lumea pierde

Fotograful de război e dovada că într-un război toată lumea pierde.

Fotografierea e o răpire fără cerere de răscumpărare. Cu aparatul la gât şi cu ochii în patru, îţi însuşeşti ceva care simţi că, într-o anumită măsură, îţi aparţine: un stei spălat de vânturi, un zid ronţăit de timp, o fântână, un pod, o piaţă de fructe. Obiectivul camerei se logodeşte cu obiectivitatea privitorului - sau cel puţin aşa cred naivii. În realitate, răbdarea cu care aştepţi îmblânzirea luminii şi felul cum fructifici un unghi sunt instrumente de redare a unei emoţii. Or, emoţia e - cum altfel? - subiectivă. Şi-atunci, să trăiască oare în fiecare fotograf un pictor ratat? Nici vorbă. Mulţi fotografi, amatori prin excelenţă, au vocaţia arhivei şi ambiţii de conchistadori turistici. Ei devin astfel muzee ambulante, cataloage umane răsfoibile de prieteni şi cunoştinţe. Pentru unii, fotografierea e un gest de adjudecare, mai ales când obiectivul fixează o statuie celebră. Pentru alţii, ea conservă povestea unei iubiri irosite sau a unui răsărit care îţi incendiază sufletul.

Fotografii de război funcţionează în temeiul unei convenţii stranii: ca să poată emoţiona, sunt nevoiţi să-şi suprime emoţiile. Calitatea lor de martori îi obligă la imunizare afectivă. Ochiul trebuie să cerceteze rece, mâna nu are voie să tremure. Crispările, şovăirile şi paşii înapoi delegitimează urgent pe oricine nu e dispus sau nu poate să facă abstracţie de inimă. Fotografii de război sunt admiraţi pentru curaj şi detestaţi pentru insensibilitate. Sigur, judecata e rapidă şi fără adâncime. Nimeni n-are vreme să afle dacă nu cumva oamenii ăştia îşi duc viaţa dintr-un coşmar în altul, dacă nu cumva pierderea sensibilităţii îi doare la fel cum îl doare piciorul lipsă pe pacient. Singuri cu menirea lor, oglinzi în care lumea îşi priveşte chipul tot mai ridat, fotografii de război trag după ei ghiuleaua prejudecăţilor noastre. Căci avem mereu grijă să-i bănuim, voalat sau făţiş, de interese meschine. Când ne simţim blindaţi moraliceşte, ieşim în arenă şi-i huiduim. De ce? Fiindcă şi-au văzut fotografia pe prima pagină a marilor reviste sau fiindcă au luat un premiu important făcând comerţ cu orori. Atât de ipocriţi am ajuns.

Fotograful de război e, pe de altă parte, dovada că într-un război toată lumea pierde. Şi adversarul copleşit, şi publicul hrănit cu noi grozăvii, şi cei care consemnează faptele. Arturo Pérez-Reverte, prozator cu un bogat trecut de reporter de război, scrie pe această temă un roman rafinat şi crud, demobilizator şi intens. „Pictor de război" (Editura Polirom, traducere sclipitoare de Ileana Scipione) e o meditaţie despre miezul etic al acestei meserii, despre resorturile memoriei şi despre indiferenţa în faţa morţii pe front. Cartea are în centru un fost fotograf de război, retras pe o insulă şi halucinat de ideea unei fresce istorice pe care să se afle toate războaiele lumii, şi un fost combatant croat care supravieţuieşte miraculos războiului cu sârbii. Trecând de la violenţa dizolvantă la blazare, „Pictor de război" e un roman pe care-l începi febril şi-l termini răvăşit. Considerat până nu demult un fel de urmaş iberic al lui Dumas, Arturo Pérez-Reverte scrie de data asta o poveste grea de sensuri, capabilă să mişte şi un crocodil de granit. Iar cine nutreşte încă ideea că rasa umană merită plecăciuni nu trebuie decât să deschidă romanul. Garantez că îşi va reevalua rapid punctul de vedere şi va descoperi ceea ce unii ştiau deja: că nu există un  prag maxim al suferinţei pe care le-o putem produce semenilor.