Când realitatea nu interesează pe nimeni

Într-o discuţie despre situaţia societăţii româneşti pe care am avut-o, în urmă cu mulţi ani, cu un fost amic, scriitor şi fost profesor, mai vârstnic decât mine cu vreo 14 -15 ani, acesta a spus, la un moment dat, aşa: ” Da! ai întru totul dreptate. Aşa e, cum spui. Sunt de acord cu tine, însă tu nu vrei să ţii cont de un lucru: pe cine interesează, în România, toate acestea şi, mai grav decât atât, cine ar sta să le asculte?”

Multă vreme mi-au răsunat în minte vorbele sale, cu care n-am fost de acord. Abia în urmă cu trei ani, de când am ajuns pe facebook, am început să înţeleg, citind mii de postări şi de comentarii, văzând fel de fel de reacţii, că a avut mare dreptate, însă nu puteam să înţeleg cum a reuşit el o asemenea radiografie perfectă a societăţii, după ce anume cunoştea el oamenii mai bine decât mine, cum putea el avea o experienţă de viaţă mai consistentă decât a mea. Răspunsul l-am găsit zilele acestea: nu, la mijloc nu era nicio experienţă bogată şi nicio cunoaştere subtilă a societăţii, ci doar convingerea sa că asemenea lui sunt cei mai mulţi dintre noi.

Studiile sociologice spun că, pentru ca o societate să poată fi controlată, rata infracţionalităţii (deci şi corupţia, traficul de influenţă, luarea şi darea de mită, furtul etc.) nu trebuie să depăşească pragul maxim de cca. 30% (nu mai ştiu cifra exactă, dar, oricum, nu era peste această cifră). Cu cât acest procent creşte cu atât mai dificil devine controlul asupra acelei societăţi, din pricina haosului ce se instaurează şi se consolidează treptat (adică exact ce vedem în societatea românească), impunându-se măsuri urgente legislative, punitive, educaţionale etc., ce au a coborî procentul în marja de control, fiindcă 0% nu poate fi în nici un caz.

Astăzi, după atâta vreme, sunt ferm convins de adevărul celor spuse de amicul amintit, dar tot atât de dezamăgit, regretând, fireşte, multe. Da!, cred că, la un moment dat, e necesar să-ţi stabileşti ferm limitele jertfei, să ştii exact până unde vrei să mergi, cât şi mai ales ce eşti dispus să pierzi pentru a demonstra un lucru, care, în realitate, nu interesează pe nimeni.